1)

Respinge recursul.

2)

Obligă Mowi ASA la plata cheltuielilor de judecată.

1)

Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că intră în domeniul de aplicare al acestei directive clauza dintr-un contract de împrumut ipotecar încheiat între un consumator și un profesionist, care prevede că rata dobânzii aplicabile împrumutului se bazează pe unul dintre indicii de referință oficiali prevăzuți de reglementarea națională care pot fi aplicați de instituțiile de credit împrumuturilor ipotecare, atunci când această reglementare nu prevede nici aplicarea imperativă a acestui indice, independent de alegerea părților, nici aplicarea supletivă a acestuia, în lipsa unui acord diferit între aceleași părți.

2)

Directiva 93/13, în special articolul 4 alineatul (2) și articolul 8 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că o instanță a unui stat membru este obligată să controleze caracterul clar și inteligibil al unei clauze contractuale privind obiectul principal al contractului, independent de transpunerea articolului 4 alineatul (2) din această directivă în ordinea juridică a acestui stat membru.

3)

Directiva 93/13, în special articolul 4 alineatul (2) și articolul 5 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, pentru a respecta cerința de transparență a unei clauze contractuale prin care se stabilește o rată variabilă a dobânzii în cadrul unui contract de împrumut ipotecar, această clauză trebuie nu numai să fie inteligibilă pe plan formal și gramatical, ci și să permită ca un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, să fie în măsură să înțeleagă funcționarea concretă a modului de calcul al acestei rate și să evalueze, astfel, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice, potențial semnificative, care rezultă dintr-o asemenea clauză privind obligațiile sale financiare. Constituie elemente deosebit de pertinente pentru aprecierea pe care instanța națională trebuie să o efectueze în această privință, pe de o parte, împrejurarea că elementele principale referitoare la calcularea acestei rate sunt ușor accesibile oricărei persoane care intenționează să contracteze un împrumut ipotecar, ca urmare a publicării modului de calcul al ratei respective, precum și, pe de altă parte, furnizarea de informații cu privire la evoluția trecută a indicelui pe baza căruia se calculează aceeași rată.

4)

Articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca, în cazul nulității unei clauze contractuale abuzive prin care se stabilește un indice de referință pentru calcularea dobânzilor variabile ale unui împrumut, instanța națională să substituie acest indice cu un indiciu legal, aplicabil în lipsa unui acord contrar al părților la contract, în măsura în care contractul de împrumut ipotecar în cauză nu poate continua să existe în cazul eliminării clauzei abuzive menționate, iar anularea în ansamblu a acestui contract ar expune consumatorul la consecințe deosebit de prejudiciabile.

1)

Anulează Hotărârile Tribunalului Uniunii Europene din 6 decembrie 2017, Tulliallan Burlington/EUIPO – Burlington Fashion (Burlington) (T-120/16, EU:T:2017:873), Tulliallan Burlington/EUIPO – Burlington Fashion (BURLINGTON THE ORIGINAL) (T-121/16, nepublicată, EU:T:2017:872), Tulliallan Burlington/EUIPO – Burlington Fashion (Burlington) (T-122/16, nepublicată, EU:T:2017:871) și Tulliallan Burlington/EUIPO – Burlington Fashion (BURLINGTON) (T-123/16, nepublicată, EU:T:2017:870).

2)

Anulează Deciziile Camerei a patra de recurs a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) din 11 ianuarie 2016 (cauzele R 94/2014-4, R 2501/2013-4, R 2409/2013-4 și R 1635/2013-4), referitoare la patru proceduri de opoziție între Tulliallan Burlington Ltd și Burlington Fashion GmbH.

3)

Obligă Burlington Fashion GmbH și Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) să suporte, în cote egale, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, cheltuielile de judecată efectuate de Tulliallan Burlington Ltd, aferente atât procedurilor în primă instanță în cauzele T-120/16-T-123/16, cât și celor ale recursurilor.

1)

Noțiunea de „persoană juridică”, ce figurează în special la articolul 1 litera (a) și la articolul 9 alineatul (3) din Decizia-cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor financiare, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretată în raport cu dreptul statului emitent al deciziei prin care se aplică o sancțiune financiară.

2)

Decizia-cadru 2005/214, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299, trebuie interpretată în sensul că nu impune unei instanțe a unui stat membru să lase neaplicată o dispoziție a dreptului național incompatibilă cu articolul 9 alineatul (3) din Decizia-cadru 2005/214, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299, întrucât această dispoziție este lipsită de efect direct. Cu toate acestea, instanța de trimitere este obligată să procedeze, în cea mai mare măsură posibilă, la o interpretare conformă a dreptului național pentru a asigura un rezultat compatibil cu finalitatea urmărită de Decizia-cadru 2005/214, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299.

1)

Articolul 132 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretat în sensul că autoritățile competente ale unui stat membru pot lua în considerare, pentru a stabili dacă prestațiile de îngrijire medicală furnizate de un spital privat, care au un caracter de interes general, sunt asigurate în condiții sociale comparabile celor aplicabile organismelor de drept public, în sensul aceleiași dispoziții, faptul că aceste prestații sunt furnizate în cadrul unor convenții încheiate cu autorități publice ale acestui stat membru, la prețuri stabilite prin aceste convenții și ale căror costuri sunt acoperite în parte de instituțiile de asigurări sociale din statul membru respectiv.

2)

Articolul 391 din Directiva 2006/112 coroborat cu articolul 377 din aceasta și cu principiile încrederii legitime, securității juridice și neutralității fiscale trebuie interpretat în sensul că nu se opune scutirii de taxa pe valoarea adăugată a prestațiilor de îngrijire medicală furnizate de un spital privat care intră în domeniul de activitate al articolului 132 alineatul (1) litera (b) din această directivă ca urmare a unei modificări a condițiilor de desfășurare a activităților sale, ce a intervenit de când a optat pentru regimul de impozitare prevăzut de reglementarea națională a statului membru în cauză, care stabilește obligația oricărei persoane impozabile ce efectuează o asemenea alegere de a rămâne supusă regimului respectiv pentru o anumită perioadă, atunci când un asemenea termen nu a expirat încă.

1)

Anulează Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 24 ianuarie 2018, Constantin Film Produktion/EUIPO (Fack Ju Göhte) (T-69/17, nepublicată, EU:T:2018:27).

2)

Anulează Decizia Camerei a cincea de recurs a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală din 1 decembrie 2016 (cauza R 2205/2015-5) privind o cerere de înregistrare a semnului verbal „Fack Ju Göhte” ca marcă a Uniunii Europene.

3)

Obligă Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, și cheltuielile de judecată efectuate de Constantin Film Produktion GmbH, aferente atât procedurii în primă instanță în cauza T-69/17, cât și procedurii de recurs.

1)

Anulează Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 7 martie 2018, Equivalenza Manufactory/EUIPO – ITM Entreprises (BLACK LABEL BY EQUIVALENZA) (T-6/17, nepublicată, EU:T:2018:119).

2)

Respinge acțiunea în anulare introdusă de Equivalenza Manufactory în fața Tribunalului Uniunii Europene în cauza T-6/17.

3)

Equivalenza Manufactory SL suportă, pe lângă propriile cheltuieli de judecată aferente atât procedurii în primă instanță în cauza T-6/17, cât și procedurii de recurs, pe cele efectuate de Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) aferente acelorași proceduri.

1)

Respinge recursul.

2)

Obligă Buonotourist Srl la plata cheltuielilor de judecată.

1)

Respinge recursul.

2)

Obligă CSTP Azienda della Mobilità SpA la plata cheltuielilor de judecată.

1)

Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia, în cazul furtului de mărfuri plasate sub regimul de antrepozitare vamală, titularului autorizației de antrepozit vamal i se aplică o sancțiune pecuniară adecvată pentru o încălcare a reglementării vamale.

2)

Articolul 42 alineatul (1) din Regulamentul nr. 952/2013 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia, în cazul sustragerii de sub supravegherea vamală a unor mărfuri plasate sub regimul de antrepozitare vamală, titularul autorizației de antrepozit vamal este obligat să achite, pe lângă o sancțiune pecuniară, o sumă care corespunde valorii acestor mărfuri.

1)

Anulează Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 25 septembrie 2018, Foundation for the Protection of the Traditional Cheese of Cyprus named Halloumi/EUIPO – M. J. Dairies (BBQLOUMI) (T-328/17, nepublicată, EU:T:2018:594).

2)

Trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Uniunii Europene.

3)

Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.

1)

Articolul 22 alineatul (3) din Directiva 97/13/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 10 aprilie 1997 privind un cadru comun pentru autorizațiile generale și licențele individuale în domeniul serviciilor de telecomunicații trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prelungește, pentru anul 1998, obligația impusă unei întreprinderi de telecomunicații titulare a unei autorizații existente la data intrării în vigoare a acestei directive de a plăti o redevență calculată în funcție de cifra de afaceri, și nu doar în funcție de cheltuielile administrative de eliberare, de gestionare, de control și de punere în aplicare a regimului de autorizare generală și de licențe individuale.

2)

Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că nu impune unei instanțe naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta ar permite remedierea unei încălcări a unei dispoziții de drept al Uniunii, ceea ce nu exclude posibilitatea persoanelor interesate de a angaja răspunderea statului pentru a obține pe această cale o protecție juridică a drepturilor lor recunoscute de dreptul Uniunii.

1)

Articolul 132 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretat în sensul că prestațiile furnizate prin telefon, care constau în consiliere referitoare la sănătate și la boli, pot intra sub incidența scutirii prevăzute de această dispoziție, cu condiția să aibă o finalitate terapeutică, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.

2)

Articolul 132 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2006/112 trebuie interpretat în sensul că nu impune, urmare a faptului că prestațiile de îngrijiri medicale sunt furnizate prin telefon, ca asistenții medicali și personalul medical specializat care furnizează aceste prestații să fie supuși unor cerințe suplimentare de calificare profesională pentru ca prestațiile menționate să poată beneficia de scutirea prevăzută de această dispoziție, cu condiția ca ele să poată fi considerate ca având un nivel de calitate echivalent celui al prestațiilor efectuate de alți prestatori care utilizează același mijloc de comunicare, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.

1)

Respinge recursul.

2)

Obligă Credito Fondiario SpA să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, pe cele efectuate de Comitetul unic de rezoluție.

3)

Republica Italiană și Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată.

1)

O prestație precum alocația de reabilitare în discuție în litigiul principal constituie o prestație de boală în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr. 465/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 mai 2012.

2)

Regulamentul nr. 883/2004, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 465/2012, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei situații în care unei persoane care nu mai este afiliată la sistemul de securitate socială din statul său membru de origine după ce și-a încetat acolo activitatea profesională și și-a mutat reședința în alt stat membru, în care a lucrat și a dobândit cea mai mare parte a perioadelor sale de asigurare, i se refuză de către organismul competent din statul său membru de origine beneficiul unei prestații precum alocația de reabilitare în discuție în litigiul principal, din moment ce această persoană nu intră sub incidența legislației statului de origine menționat, ci sub cea a statului membru în care se situează reședința sa.

1)

Întrucât nu a adoptat, la data la care a expirat termenul acordat în scrisoarea de punere în întârziere adresată de Comisia Europeană, și anume 5 decembrie 2017, măsurile necesare pe care le presupunea punerea în aplicare a Hotărârii din 23 aprilie 2015, Comisia/Grecia (C-149/14, nepublicată, EU:C:2015:264), Republica Elenă nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 260 alineatul (1) TFUE.

2)

Obligă Republica Elenă să plătească Comisiei Europene o sumă forfetară de 3 500 000 de euro, într-un cont care va fi indicat de aceasta.

3)

Obligă Republica Elenă la plata cheltuielilor de judecată.

—

Anularea Hotărârii din 12 septembrie 2019 (T-225/18);

—

rejudecarea acțiunii și admiterea concluziilor recurentei formulate în primă instanță;

—

obligarea CdT la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță și în recurs.

1)

Articolul 56 TFUE trebuie interpretat în sensul că, pentru aprecierea practicilor publicitare ale unui concesionar, pe care Curtea de Justiție le-a calificat, în jurisprudența sa constantă, drept inadmisibile atunci când există un monopol de stat asupra jocurilor de noroc, prezintă relevanță dacă, la o analiză generală, în perioada relevantă, piața jocurilor de noroc a înregistrat o creștere efectivă sau este suficient ca publicitatea să urmărească stimularea participării active la joc, de exemplu prin banalizarea jocului, conferind jocului o imagine pozitivă prin utilizarea încasărilor obținute pentru activități de interes general sau chiar crescându-i atractivitatea prin intermediul unor mesaje publicitare care oferă perspectiva tentantă a unor câștiguri importante?

2)

În plus, articolul 56 TFUE trebuie interpretat în sensul că utilizarea de către titularul unui monopol a respectivelor practici publicitare inadmisibile exclude, în orice caz, coerența regimului de monopol sau este posibil ca, în cazul activităților publicitare corespunzătoare ale unor operatori privați, titularul unui monopol poate, de asemenea, să stimuleze participarea activă la joc, de exemplu prin banalizarea jocului, conferind jocului o imagine pozitivă prin utilizarea încasărilor obținute pentru activități de interes general sau chiar crescându-i atractivitatea prin intermediul unor mesaje publicitare care oferă perspectiva tentantă a unor câștiguri importante?

3)

O instanță națională care, în cadrul competenței sale, trebuie să aplice dispozițiile articolului 56 TFUE este ținută, în virtutea propriei competențe decizionale, să asigure eficacitatea deplină a acestor norme, lăsând neaplicată orice dispoziție națională care – în opinia sa – le este contrară, chiar dacă conformitate cu dreptul Uniunii a normelor respective a fost confirmată în cadrul unei proceduri de control al constituționalității?

a)

Articolul 6 și articolul 38 alineatul (4) din Directiva privind procedurile, precum și considerentul (34) al acesteia, care impune obligația de examinare a cererilor de protecție internațională, citite în lumina articolului 18 din Carta drepturilor fundamentale (denumită în continuare „carta”), trebuie interpretate în sensul că autoritatea competentă în materie de azil a unui stat membru trebuie să garanteze solicitantului posibilitatea de a iniția procedura de azil în cazul în care aceasta nu a examinat pe fond cererea de azil, invocând motivul de inadmisibilitate menționat la prima întrebare preliminară și a dispus în continuare returnarea solicitantului într-un stat terț care, cu toate acestea, a refuzat să îl admită?

b)

În cazul unui răspuns afirmativ la a doua întrebare preliminară litera a), care este conținutul exact al acestei obligații? Implică ea obligația de a garanta posibilitatea de a formula o nouă cerere de azil, cu excluderea aplicării consecințelor negative ale cererilor ulterioare prevăzute la articolul 33 alineatul (2) litera (d) și la articolul 40 din Directiva privind procedurile, sau ea înseamnă că procedura de azil trebuie declanșată și desfășurată din oficiu?

c)

În cazul unui răspuns afirmativ la a doua întrebare litera a), ținând seama și de articolul 38 alineatul (4) din Directiva privind procedurile, statul membru poate, fără a modifica situația de fapt, să reexamineze inadmisibilitatea cererii în cadrul acestei noi proceduri (ceea ce i-ar conferi posibilitatea de a aplica orice tip de procedură prevăzută de capitolul III, de exemplu, aplicând din nou un motiv de inadmisibilitate) sau trebuie să examineze pe fond cererea de azil în legătură cu țara de origine?

d)

Din articolul 33 alineatul (1) și alineatul (2) literele (b) și (c), precum și din articolele 35 și 38 din Directiva privind procedurile, citite în lumina articolului 18 din cartă, reiese că readmisia de către o țară terță este una dintre condițiile cumulative ale aplicării unui motiv de inadmisibilitate, și anume, adoptarea unei decizii întemeiate pe unul dintre aceste motive, sau este suficient să se verifice existența acestei condiții doar în momentul executării deciziei respective?

a)

Articolul 43 din Directiva privind procedurile trebuie interpretat în sensul că se opune legislației unui stat membru care permite reținerea solicitantului într-o zonă de tranzit pentru o perioadă care depășește patru săptămâni?

b)

Articolul 2 litera (h) din Directiva 2013/33/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a standardelor pentru primirea solicitanților de protecție internațională (reformare) (2) (denumită în continuare: „Directiva privind condițiile de primire”, aplicabilă în temeiul articolului 26 din Directiva privind procedurile, citită în lumina articolului 6 și a articolului 52 alineatul (3) din cartă, trebuie interpretat în sensul că cazarea într-o zonă de tranzit în împrejurări precum cele din acțiunea principală (zonă care nu poate fi părăsită voluntar din punct de vedere legal în nicio direcție) pentru o perioadă care depășește termenul de patru săptămâni prevăzut la articolul 43 din Directiva privind procedurile, constituie o detenție?

c)

Faptul că reținerea solicitantului pentru o perioadă care depășește termenul de patru săptămâni prevăzut la articolul 43 din Directiva privind procedurile are loc numai pentru motivul că acesta nu dispune de mijloace materiale pentru a satisface propriile nevoi (de cazare și de masă) este compatibil cu articolul 8 din Directiva privind condițiile de primire, aplicabil în temeiul articolului 26 din Directiva privind procedurile?

d)

Este compatibil cu articolele 8 și 9 din Directiva privind condițiile de primire, aplicabile în temeiul articolului 26 din Directiva privind procedurile, ca o cazare care constituie o detenție de facto și care depășește termenul de patru săptămâni prevăzut la articolul 43 din Directiva privind procedurile să nu fi fost dispusă printr-o decizie de plasare în detenție, ca solicitantul să nu dispună de nicio cale de atac pentru a contesta legalitatea detenției și a menținerii acesteia, ca detenția de facto să aibă loc fără examinarea necesității sau a proporționalității acesteia sau a eventualelor alternative la aceasta și ca durata exactă a detenției, inclusiv momentul în care aceasta se încheie, să nu fi fost stabilite?

e)

Articolul 47 din cartă poate fi interpretat în sensul că, în cazul în care o instanță a unui stat membru se confruntă cu o situație de detenție vădit ilegală, aceasta poate, ca măsură provizorie, până la încheierea procedurii administrative, să oblige autoritatea să desemneze, în favoarea resortisantului unei țări terțe, un loc de ședere care să se afle în afara zonei de tranzit și care să nu fie un loc de detenție?

a)

Considerentele (17) și (24), precum și articolul 16 din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (3) (denumită în continuare „Directiva privind returnarea”), citite în lumina articolului 6 și a articolului 52 alineatul (3) din cartă, trebuie interpretate în sensul că cazarea într-o zonă de tranzit în împrejurări precum cele din acțiunea principală (zonă care nu poate fi părăsită voluntar din punct de vedere legal în nicio direcție) constituie o privare de libertate în sensul acestor dispoziții?

b)

Faptul că luarea în custodie publică a solicitantului unei țări terțe are loc numai pentru motivul că face obiectul unei măsuri de returnare și nu dispune de mijloace materiale pentru a satisface propriile nevoi (de cazare și de masă) este compatibil cu considerentul (16) și cu articolul 15 alineatul (1) din Directiva privind returnarea, citite în lumina articolului 6 și a articolului 52 alineatul (3) din cartă?

c)

Este compatibil cu considerentul (16) și cu articolul 15 alineatul (2) din Directiva privind returnarea, citite în lumina articolului 6, a articolului 47 și a articolului 52 alineatul (3) din cartă ca o cazare care constituie o luare în custodie publică de facto să nu fi fost dispusă printr-o decizie de luare în custodie publică, ca solicitantul să nu dispună de nicio cale de atac pentru a contesta legalitatea luării în custodie publică și a menținerii acesteia și ca luarea în custodie publică de facto să aibă loc fără examinarea necesității sau a proporționalității acesteia sau a eventualelor alternative la aceasta?

d)

Articolul 15 alineatele (1) și (4)-(6), precum și considerentului (16) al Directivei privind returnarea, citite în lumina articolelor 1, 4, 6 și 47 din cartă, pot fi interpretate în sensul că se opun luării în custodie publică în cazul în care aceasta are loc fără a se fi stabilit durata exactă a acesteia sau momentul la care aceasta încetează?

e)

Dreptul Uniunii poate fi interpretat în sensul că, în cazul în care o instanță a unui stat membru se confruntă cu o situație de luare în custodie publică care este vădit ilegală, aceasta poate, ca măsură provizorie, până la încheierea procedurii administrative, să oblige autoritatea să desemneze, în favoarea resortisantului unei țări terțe, un loc de ședere care să se afle în afara zonei de tranzit și care să nu fie un loc de luare în custodie publică?

a)

Articolul 6 și articolul 38 alineatul (4) din Directiva privind procedurile, precum și considerentul (34) al acesteia, care impune obligația de examinare a cererilor de protecție internațională, citite în lumina articolului 18 din Carta drepturilor fundamentale (denumită în continuare „carta”), trebuie interpretate în sensul că autoritatea competentă în materie de azil a unui stat membru trebuie să garanteze solicitantului posibilitatea de a iniția procedura de azil în cazul în care aceasta nu a examinat pe fond cererea de azil, invocând motivul de inadmisibilitate menționat la prima întrebare preliminară și a dispus în continuare returnarea solicitantului într-un stat terț care, cu toate acestea, a refuzat să îl admită?

b)

În cazul unui răspuns afirmativ la a doua întrebare preliminară litera a), care este conținutul exact al acestei obligații? Implică ea obligația de a garanta posibilitatea de a formula o nouă cerere de azil, cu excluderea aplicării consecințelor negative ale cererilor ulterioare prevăzute la articolul 33 alineatul (2) litera (d) și la articolul 40 din Directiva privind procedurile, sau ea înseamnă că procedura de azil trebuie declanșată și desfășurată din oficiu?

c)

În cazul unui răspuns afirmativ la a doua întrebare litera a), ținând seama și de articolul 38 alineatul (4) din Directiva privind procedurile, statul membru poate, fără a modifica situația de fapt, să reexamineze inadmisibilitatea cererii în cadrul acestei noi proceduri (ceea ce i-ar conferi posibilitatea de a aplica orice tip de procedură prevăzută de capitolul III, de exemplu, aplicând din nou un motiv de inadmisibilitate) sau trebuie să examineze pe fond cererea de azil în legătură cu țara de origine?

d)

Din articolul 33 alineatul (1) și alineatul (2) literele (b) și (c), precum și din articolele 35 și 38 din Directiva privind procedurile, citite în lumina articolului 18 din cartă, reiese că readmisia de către o țară terță este una dintre condițiile cumulative ale aplicării unui motiv de inadmisibilitate, și anume, adoptarea unei decizii întemeiate pe unul dintre aceste motive, sau este suficient să se verifice existența acestei condiții doar în momentul executării deciziei respective?

a)

Articolul 43 din Directiva privind procedurile trebuie interpretat în sensul că se opune legislației unui stat membru care permite reținerea solicitantului într-o zonă de tranzit pentru o perioadă care depășește patru săptămâni?

b)

Articolul 2 litera (h) din Directiva 2013/33/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a standardelor pentru primirea solicitanților de protecție internațională (reformare) (2) (denumită în continuare: „Directiva privind condițiile de primire”, aplicabilă în temeiul articolului 26 din Directiva privind procedurile, citită în lumina articolului 6 și a articolului 52 alineatul (3) din cartă, trebuie interpretat în sensul că cazarea într-o zonă de tranzit în împrejurări precum cele din acțiunea principală (zonă care nu poate fi părăsită voluntar din punct de vedere legal în nicio direcție) pentru o perioadă care depășește termenul de patru săptămâni prevăzut la articolul 43 din Directiva privind procedurile, constituie o detenție?

c)

Faptul că reținerea solicitantului pentru o perioadă care depășește termenul de patru săptămâni prevăzut la articolul 43 din Directiva privind procedurile are loc numai pentru motivul că acesta nu dispune de mijloace materiale pentru a satisface propriile nevoi (de cazare și de masă) este compatibil cu articolul 8 din Directiva privind condițiile de primire, aplicabil în temeiul articolului 26 din Directiva privind procedurile?

d)

Este compatibil cu articolele 8 și 9 din Directiva privind condițiile de primire, aplicabile în temeiul articolului 26 din Directiva privind procedurile, ca o cazare care constituie o detenție de facto și care depășește termenul de patru săptămâni prevăzut la articolul 43 din Directiva privind procedurile să nu fi fost dispusă printr-o decizie de plasare în detenție, ca solicitantul să nu dispună de nicio cale de atac pentru a contesta legalitatea detenției și a menținerii acesteia, ca detenția de facto să aibă loc fără examinarea necesității sau a proporționalității acesteia sau a eventualelor alternative la aceasta și ca durata exactă a detenției, inclusiv momentul în care aceasta se încheie, să nu fi fost stabilite?

e)

Articolul 47 din cartă poate fi interpretat în sensul că, în cazul în care o instanță a unui stat membru se confruntă cu o situație de detenție vădit ilegală, aceasta poate, ca măsură provizorie, până la încheierea procedurii administrative, să oblige autoritatea să desemneze, în favoarea resortisantului unei țări terțe, un loc de ședere care să se afle în afara zonei de tranzit și care să nu fie un loc de detenție?

a)

Considerentele (17) și (24), precum și articolul 16 din Directiva (3) 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (denumită în continuare „Directiva privind returnarea”), citite în lumina articolului 6 și a articolului 52 alineatul (3) din cartă, trebuie interpretate în sensul că cazarea într-o zonă de tranzit în împrejurări precum cele din acțiunea principală (zonă care nu poate fi părăsită voluntar din punct de vedere legal în nicio direcție) constituie o privare de libertate în sensul acestor dispoziții?

b)

Faptul că luarea în custodie publică a solicitantului unei țări terțe are loc numai pentru motivul că face obiectul unei măsuri de returnare și nu dispune de mijloace materiale pentru a satisface propriile nevoi (de cazare și de masă) este compatibil cu considerentul (16) și cu articolul 15 alineatul (1) din Directiva privind returnarea, citite în lumina articolului 6 și a articolului 52 alineatul (3) din cartă?

c)

Este compatibil cu considerentul (16) și cu articolul 15 alineatul (2) din Directiva privind returnarea, citite în lumina articolului 6, a articolului 47 și a articolului 52 alineatul (3) din cartă ca o cazare care constituie o luare în custodie publică de facto să nu fi fost dispusă printr-o decizie de luare în custodie publică, ca solicitantul să nu dispună de nicio cale de atac pentru a contesta legalitatea luării în custodie publică și a menținerii acesteia și ca luarea în custodie publică de facto să aibă loc fără examinarea necesității sau a proporționalității acesteia sau a eventualelor alternative la aceasta?

d)

Articolul 15 alineatele (1) și (4)-(6), precum și considerentului (16) al Directivei privind returnarea, citite în lumina articolelor 1, 4, 6 și 47 din cartă, pot fi interpretate în sensul că se opun luării în custodie publică în cazul în care aceasta are loc fără a se fi stabilit durata exactă a acesteia sau momentul la care aceasta încetează?

e)

Dreptul Uniunii poate fi interpretat în sensul că, în cazul în care o instanță a unui stat membru se confruntă cu o situație de luare în custodie publică care este vădit ilegală, aceasta poate, ca măsură provizorie, până la încheierea procedurii administrative, să oblige autoritatea să desemneze, în favoarea resortisantului unei țări terțe, un loc de ședere care să se afle în afara zonei de tranzit și care să nu fie un loc de luare în custodie publică?

1.

Reglementarea referitoare la plata unei compensații în cazul anulării [unui zbor], în conformitate cu articolul 5 coroborat cu articolul 7 din Regulamentul nr. 261/2004 (1), trebuie interpretată în sensul că pasagerii care sunt transportați la destinația finală cu un zbor de redirecționare cu mai mult de o oră înainte de ora de plecare prevăzută, ajungând chiar mai devreme la destinația finală cu acest transport alternativ decât ar fi ajuns cu zborul programat (și anulat), obțin de asemenea o compensație în temeiul unei aplicări prin analogie a articolului 7 din acest regulament?

2.

1.

Expresiile „elemente sau date noi” care „au apărut sau au fost prezentate de către solicitant”, cuprinse la articolul 40 alineatul (2) alineatul (3) din Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (1) (reformare) (denumită în continuare „Directiva privind procedurile”), includ și împrejurările deja existente înainte de încheierea definitivă a procedurii de azil anterioare?

În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare:

2.

În cazul în care apar fapte sau elemente de probă noi, care nu au putut fi invocate în cadrul procedurii anterioare din motive care nu pot fi imputate străinului, este suficient ca unui solicitant de azil să i se permită reluarea unei proceduri anterioare care a fost încheiată cu pronunțarea unei decizii definitive?

3.

În cazul în care, din culpa sa, solicitantul de azil nu a prezentat deja în cursul procedurii anterioare de azil argumentele referitoare la motivele noi invocate, autoritatea publică poate respinge examinarea pe fond a unei cereri ulterioare în temeiul unei norme naționale care stabilește un principiu general aplicabil în cadrul procedurii administrative, deși, în lipsa adoptării unor dispoziții speciale, statul membru nu a transpus corespunzător dispozițiile prevăzute la articolul 40 alineatele (2) și (3) din Directiva privind procedurile și, ca urmare a acestei împrejurări, nu a făcut uz în mod expres de posibilitatea acordată prin articolul 40 alineatul (4) din Directiva privind procedurile, de a prevedea o derogare de la examinarea pe fond a cererii ulterioare?

1)

Este compatibilă cu principiul potrivit căruia clauzele abuzive nu sunt obligatorii, consacrat la articolul 6 alineatul (1) din Directiva [93/13] (1), o interpretare judiciară (conform căreia rambursarea sumelor plătite în mod nedatorat în temeiul clauzei privind repartizarea costurilor, inclusă într-un contract de împrumut ipotecar încheiat cu un consumator, nu reprezintă un efect al declarării nulității, ci este o acțiune independentă, supusă termenului de prescripție) care permite ca o clauză privind repartizarea costurilor să creeze în mod definitiv obligații pentru consumator, având în vedere că acesta nu va putea obține rambursarea lor dacă acțiunea respectivă s-a prescris?

2)

Este compatibilă cu principiul respectiv prescripția acțiunii în restituire a sumei plătite în mod nedatorat în temeiul aplicării unei clauze declarate abuzive, având în vedere că poate conduce la pierderea dreptului la restituire, în pofida declarării nulității clauzei?

3)

În cazul unui răspuns afirmativ, noțiunea de „termen rezonabil de prescripție”, la care Curtea a făcut referire, trebuie interpretată într-un context exclusiv național sau, dimpotrivă, trebuie impuse anumite cerințe în ceea ce privește caracterul rezonabil al termenului de prescripție, cu scopul de a oferi un nivel minim de protecție consumatorilor împrumutați pe tot teritoriul Uniunii Europene și de a nu afecta substanța dreptului de a nu fi obligat în temeiul unei clauze declarate abuzive?

4)

În cazul în care se consideră că trebuie prevăzute anumite cerințe minime în ceea ce privește caracterul rezonabil al termenului de prescripție, acest caracter rezonabil poate depinde de momentul în care o legislație națională stabilește că acțiunea poate fi exercitată? Este rezonabil ca termenul de prescripție să fie calculat de la data încheierii contractului sau, dimpotrivă, principiul potrivit căruia clauzele abuzive nu sunt obligatorii presupune declararea prealabilă sau simultană a nulității clauzelor privind repartizarea costurilor, astfel încât împrumutatul să beneficieze de un termen rezonabil pentru a solicita rambursarea sumei plătite în mod nedatorat?

1)

Articolul 30 din cartă trebuie interpretat în sensul că recunoaște, în cazul concedierilor colective nelegale, dreptul la o protecție calificată prin parametri de efectivitate, de eficiență, de adecvare și de disuasiune, întrucât aceste cerințe caracterizează sancțiunile prevăzute de „dreptul Uniunii” pentru a garanta respectarea unor valori fundamentale, cu care legislația națională – sau practica – care asigură măsurile sancționatorii concrete împotriva concedierilor nejustificate trebuie să se conformeze? În consecință, parametrii menționați constituie o limită externă relevantă și utilizabilă în judecarea cauzei în ceea ce privește acțiunile recunoscute instanței naționale pentru a asigura conformitatea cu dreptul Uniunii a legislației sau a practicii naționale de transpunere a Directivei 98/59/CE (1)?

2)

Pentru a stabili nivelul de protecție impus de dreptul Uniunii în cazul concedierilor colective nelegale, articolul 30 din cartă trebuie interpretat ținând „seama” – și considerându-l, așadar, relevant – de conținutul material al articolului 24 din Carta socială europeană revizuită, la care se face trimitere în Explicații, astfel cum reiese acesta din deciziile Comitetului European pentru Drepturi Sociale, și, prin urmare, dreptul Uniunii se opune unei reglementări naționale și unei practici care, prin excluderea unei măsuri de reintegrare la locul de muncă, limitează protecția la un remediu pur compensatoriu, caracterizat printr-un plafon calculat pe baza criteriului prioritar al vechimii în muncă, iar nu pe baza criteriului reparării prejudiciului suferit de lucrător din cauza pierderii sursei sale de venituri?

3)

Prin urmare, atunci când apreciază gradul de compatibilitate a legislației interne care transpune sau care prevede măsura de protecție în cazul concedierilor colective nelegale (pentru motivul încălcării criteriilor de selecție), instanța națională trebuie să țină seama de conținutul Cartei sociale europene, astfel cum reiese acesta din deciziile organelor acesteia, și, în orice caz, să considere că este necesară o protecție reparatorie deplină sau care, cel puțin, să aibă o astfel de vocație sub aspectul reparării consecințelor economice care decurg din pierderea contractului de muncă?

4)

Articolele 20, 21, 34 și 47 din cartă se opun adoptării de către un stat membru a unei reglementări sau a unei practici de transpunere a Directivei 98/59/CE, care prevede numai pentru lucrătorii angajați după data de 7 martie 2015, implicați în aceeași procedură, un regim de sancțiuni care exclude, spre deosebire de cele asigurate celorlalți lucrători cărora li se aplică aceeași procedură, dar care au fost angajați la o dată anterioară, reintegrarea la locul de muncă și, în orice caz, repararea consecințelor care decurg din pierderea veniturilor și din pierderea protecției de securitate socială, recunoscând exclusiv o compensație constând într-un cuantum stabilit cu prioritate pe baza parametrului vechimii în muncă, diferențiind astfel sancțiunea în funcție de data angajării, într-un mod susceptibil să genereze o diversitate de niveluri de protecție bazate pe criteriul menționat, iar nu pe consecințele efectiv suferite ca urmare a pierderii nejustificate a sursei de venituri?

1)

Articolul 10 alineatul (2) litera (l) din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (1) trebuie interpretat în sensul că în contractul de credit:

2)

Articolul 10 alineatul (2) litera (r) din Directiva 2008/48/CE trebuie interpretat în sensul că în contractul de credit trebuie menționată o metodă de calcul concretă, inteligibilă pentru consumator, pentru stabilirea compensației aferente rambursării anticipate a creditului, astfel încât consumatorul să poată calcula, cel puțin cu aproximație, cuantumul compensației aferente rezilierii anticipate?

3.

Articolul 10 alineatul (2) litera (s) din Directiva 2008/48/CE trebuie interpretat în sensul că în contractul de credit:

1)

Clauza 5 din acordul-cadru anexat la Directiva 1999/70/CE (Directiva privind Acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, denumită în continuare „directiva”) (1), intitulată „Măsuri de prevenire a abuzurilor”, coroborată cu considerentele (6) și (7) ale directivei și cu clauza 4 din acest acord-cadru (intitulată „Principiul nediscriminării”), precum și în lumina principiilor echivalenței, efectivității și efectului util al dreptului [Uniunii Europene], se opune unei reglementări naționale, în speță articolul 24 alineatul 3 litera a) și articolul 22 alineatul 9 din Legea 240/2010, care permite universităților să utilizeze, fără limite cantitative, contracte de cercetător pe o durată determinată de trei ani și care pot fi prelungite cu doi ani, fără a condiționa încheierea și prelungirea lor de niciun motiv obiectiv legat de nevoi cu caracter temporar sau excepțional ale universității care le dispune, și care prevede, ca limită unică a recurgerii la mai multe raporturi de muncă pe durată determinată cu aceeași persoană, doar durata de cel mult 12 ani, chiar cu întrerupere?

2)

Clauza 5 din acordul-cadru, menționată anterior, coroborată cu considerentele (6) și (7) ale directivei și cu clauza 4 din acordul-cadru menționat, citată anterior, precum și în lumina efectului util al dreptului [Uniunii Europene], se opune unei reglementări naționale (în speță articolul 24 și articolul 29 alineatul 1 din Legea 240/2010) care acordă universităților posibilitatea să recruteze exclusiv cercetători pe durată determinată, fără a condiționa decizia în acest sens de existența unor nevoi cu caracter temporar sau excepțional și fără a prevedea vreo limită, prin încheierea de contracte de muncă pe durată determinată succesive pe termen potențial nelimitat pentru a răspunde nevoilor obișnuite care țin de activitățile didactice și de cercetare ale universităților respective?

3)

Clauza 4 din același acord-cadru se opune unei reglementări naționale precum articolul 20 alineatul 1 din Decretul legislativ nr. 75/2017 (astfel cum a fost interpretat prin Circulara ministerială nr. 3/2017, citată anterior), care, deși recunoaște posibilitatea de definitivare a cercetătorilor pe durată determinată din cadrul instituțiilor publice de cercetare – însă numai dacă au efectuat cel puțin trei ani de serviciu până la 31 decembrie 2017 –, nu permite această posibilitate în favoarea cercetătorilor universitari pe durată determinată pentru simplul motiv că articolul 22 alineatul 16 din Decretul legislativ nr. 75/2017 a inclus raporturile de muncă ale acestora, deși întemeiate potrivit legii pe un contract de muncă subordonată, în „regimul de drept public”, în pofida faptului că articolul 22 alineatul 9 din Legea 240/2010 supune cercetătorii din cadrul instituțiilor de cercetare și al universităților aceleiași reguli privind durata maximă pe care o pot avea raporturile pe durată determinată instituite, sub forma contractelor menționate la articolul 24 din aceeași lege sau a indemnizațiilor de cercetare prevăzute la același articol 22, cu universitățile și instituțiile de cercetare?

4)

Principiile echivalenței și efectivității și principiul efectului util al dreptului Uniunii Europene, în ceea ce privește acordul-cadru citat anterior, precum și principiul nediscriminării prevăzut în clauza 4 din acest acord-cadru se opun unei reglementări naționale [articolul 24 alineatul 3 litera a) din Legea 240/2010 și articolul 29 alineatul 2 litera d) și articolul 29 alineatul 4 din Decretul legislativ nr. 81/2015] care, chiar în prezența unei reglementări aplicabile tuturor lucrătorilor publici și privați, cuprinsă în cele din urmă în același Decret nr. 81, și care prevede (începând cu anul 2018) durata maximă de 24 de luni (inclusiv prelungirile și reînnoirile) a unui raport de muncă pe durată determinată și condiționează utilizarea acestui tip de raporturi în administrația publică de existența unor „nevoi cu caracter temporar și excepțional”, permite universităților să recruteze cercetători prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată de trei ani, care poate fi prelungit cu doi ani în cazul unei evaluări pozitive a activităților didactice și de cercetare desfășurate în perioada trienală respectivă, fără a condiționa nici încheierea primului contract, nici prelungirea acestuia de existența unor astfel de nevoi cu caracter temporar sau excepțional ale universității, permițându-i chiar să încheie, la finalul perioadei de cinci ani, cu aceeași persoană sau cu alte persoane, încă un contract pe durată determinată de același tip, pentru a răspunde acelorași nevoi care țin de activitățile didactice și de cercetare legate de contractul anterior?

5)

Clauza 5 din acordul-cadru citat anterior se opune, inclusiv în lumina principiilor efectivității și echivalenței și a clauzei 4 menționate mai sus, ca o reglementare națională [articolul 29 alineatul 2 litera d) și articolul 29 alineatul 4 din Decretul legislativ nr. 81/2015 și articolul 36 alineatele 2 și 5 din Decretul legislativ nr. 165/2001] să înlăture posibilitatea cercetătorilor universitari angajați cu contract pe durată determinată de trei ani și care poate fi prelungit cu alți doi ani [în temeiul articolului 24 alineatul 3 litera a) din Legea 240/2010, citat anterior] de a institui ulterior un raport de muncă pe durată nedeterminată, în lipsa altor măsuri în dreptul italian susceptibile să prevină și să sancționeze abuzurile în utilizarea de către universități a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive?

1)

Clauza 4 din Acordul cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999, care figurează în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului la 28 iunie 1999 (1), trebuie interpretată în sensul că impune ca perioadele de activitate efectuate de un lucrător pe durată determinată în serviciul autorității în funcții care coincid cu cele ale unui angajat de carieră încadrat în categoria corespunzătoare din cadrul aceleiași autorități să fie luate în considerare pentru stabilirea vechimii sale în muncă, inclusiv în cazul în care titularizarea sa ulterioară pe post are loc în urma unui concurs public, chiar în prezența particularităților procedurii de concurs care determină, așa cum s-a arătat, modificarea în totalitate a raportului de muncă și nașterea, cu întreruperea continuității raportului acceptată de participantul la procedura de concurs, a unui raport de muncă nou caracterizat prin existența unui act de autoritate privind încadrarea, precum și prin obligații speciale și printr-o stabilitate specifică sporită?

2)

În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, vechimea în muncă anterioară trebuie să fie recunoscută în totalitate sau există un motiv obiectiv pentru diferențierea criteriilor de recunoaștere în raport cu recunoașterea în totalitate în considerarea particularităților amintite mai sus?

3)

În cazul unui răspuns negativ la a doua întrebare, care sunt criteriile pe baza cărora trebuie să se calculeze vechimea care poate fi recunoscută în condiții nediscriminatorii?

1)

În cadrul procedurii referitoare la o modificare care nu este minoră a caietului de sarcini, orice prejudiciu economic, actual sau potențial, care nu este complet improbabil, suferit de o persoană fizică sau juridică poate fi suficient pentru a întemeia interesul legitim în sensul articolului 53 alineatul (2) primul paragraf coroborat cu articolul 49 alineatul (3) primul paragraf și alineatul (4) al doilea paragraf din Regulamentul (UE) nr. 1151/2012 (1), necesar pentru depunerea unei opoziții față de cerere sau pentru introducerea unei căi de atac împotriva deciziei favorabile adoptate cu privire la cerere?

2)

În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare:

În cadrul procedurii referitoare la o modificare care nu este minoră a caietului de sarcini, un interes legitim în sensul articolului 53 alineatul (2) primul paragraf coroborat cu articolul 49 alineatul (3) primul paragraf și alineatul (4) al doilea paragraf din Regulamentul (UE) nr. 1151/2012 revine (numai) operatorilor economici care fabrică produse sau produse alimentare comparabile, astfel cum sunt operatorii economici care au înregistrat o indicație geografică protejată?

3)

În cazul unui răspuns negativ la a doua întrebare:

1)

Articolul 13 alineatele (2) și (6) din Directiva 2012/34 (1) [articolul 15 alineatele (5) și (6) din Regulamentul 2017/2177 (2)] poate fi aplicat astfel încât organismul de reglementare să poată impune proprietarului unei infrastructuri, care nu este operatorul infrastructurii de servicii, obligația de a garanta accesul la servicii?

2)

Articolul 13 alineatul (6) din Directiva 2012/34 [articolul 15 alineatele (5) și (6) din Regulamentul nr. 2017/2177] trebuie interpretat în sensul că permite proprietarului unei clădiri să înceteze un contract de locațiune și să supună o infrastructură de servicii unui proces de reconversie?

3)

Articolul 13 alineatul (6) din Directiva 2012/34 [articolul 15 alineatele (5) și (6) din Regulamentul nr. 2017/2177] trebuie interpretat în sensul că impune organismului de reglementare numai obligația de a verifica dacă operatorul infrastructurii de servicii (în speță, proprietarul infrastructurii de servicii) a decis efectiv să o supună unui proces de reconversie?

1)

O cale de atac instituită în dreptul intern în favoarea unui solicitant de azil invitat să obțină examinarea cererii sale de protecție internațională în alt stat membru, care nu are caracter suspensiv și poate dobândi un asemenea caracter numai în cazul privării de libertate în vederea transferului iminent, constituie o cale eficientă de atac în sensul articolului 27 din Regulamentul numit Dublin III (1)?

2)

Calea eficientă de atac prevăzută la articolul 27 din Regulamentul numit Dublin III trebuie înțeleasă în sensul că se opune exclusiv punerii în aplicare a unei măsuri de transfer forțat în timpul examinării căii de atac îndreptate împotriva deciziei de transfer respective sau că privește interzicerea oricărei măsuri pregătitoare în vederea îndepărtării, cum ar fi deplasarea într-un centru care asigură stabilirea unui traseu de returnare în privința solicitanților de azil invitați să obțină examinarea cererii lor de azil într-o altă țară europeană?

1)

O cale de atac instituită în dreptul intern în favoarea unui solicitant de azil invitat să obțină examinarea cererii sale de protecție internațională în alt stat membru, care nu are caracter suspensiv și poate dobândi un asemenea caracter numai în cazul privării de libertate în vederea transferului iminent, constituie o cale eficientă de atac în sensul articolului 27 din Regulamentul numit Dublin III (1)?

2)

Calea eficientă de atac prevăzută la articolul 27 din Regulamentul numit Dublin III trebuie înțeleasă în sensul că se opune exclusiv punerii în aplicare a unei măsuri de transfer forțat în timpul examinării căii de atac îndreptate împotriva deciziei de transfer respective sau că privește interzicerea oricărei măsuri pregătitoare în vederea îndepărtării, cum ar fi deplasarea într-un centru care asigură stabilirea unui traseu de returnare în privința solicitanților de azil invitați să obțină examinarea cererii lor de azil într-o altă țară europeană?

1)

O cale de atac instituită în dreptul intern în favoarea unui solicitant de azil invitat să obțină examinarea cererii sale de protecție internațională în alt stat membru, care nu are caracter suspensiv și poate dobândi un asemenea caracter numai în cazul privării de libertate în vederea transferului iminent, constituie o cale eficientă de atac în sensul articolului 27 din Regulamentul numit Dublin III (1)?

2)

Calea eficientă de atac prevăzută la articolul 27 din Regulamentul numit Dublin III trebuie înțeleasă în sensul că se opune exclusiv punerii în aplicare a unei măsuri de transfer forțat în timpul examinării căii de atac îndreptate împotriva deciziei de transfer respective sau că privește interzicerea oricărei măsuri pregătitoare în vederea îndepărtării, cum ar fi deplasarea într-un centru care asigură stabilirea unui traseu de returnare în privința solicitanților de azil invitați să obțină examinarea cererii lor de azil într-o altă țară europeană?

1)

Regula 3 (a) din Regulile generale de interpretare a [Nomenclaturii combinate] din Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2015/1754 (1) al Comisiei din 6 octombrie 2015 de modificare a anexei I la Regulamentul (CEE) nr. 2658/87 al Consiliului privind Nomenclatura tarifară și statistică și Tariful vamal comun trebuie interpretată în sensul că, în scopul clasificării unor produse precum cele în discuție în litigiul principal, care sunt compuse din materiale diferite, „poziția care oferă o descriere mai precisă” este întotdeauna acea poziție la care se încadrează materialul preponderent în funcție de cantitate (volum) sau această interpretare este posibilă numai în cazul în care poziția ca atare prevede cantitatea (volumul) drept criteriu pentru o descriere mai precisă, mai clară și mai completă a produsului?

2)

În funcție de răspunsul la prima întrebare și în contextul Notelor explicative la [Sistemul armonizat] referitoare la pozițiile 4410 și 4419, Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2015/1754 trebuie interpretat în sensul că poziția 4419 nu cuprinde articolele obținute din plăci aglomerate (fibre) în care ponderea liantului (rășina termică) depășește 15 % din greutatea plăcilor?

3)

Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2015/1754 trebuie interpretat în sensul că produse precum cele în discuție în litigiul principal, și anume pahare fabricate dintr-un material compozit cu un conținut de 72,33 % fibre vegetale de lignoceluloză și de 25,2 % din lianți (rășină melaminică), trebuie clasificate la subpoziția 3924 10 00 din anexa I?

—

soluționarea acțiunii lor din 31 iulie 2019 fără trimiterea a ordonanței atacate spre rejudecare la Tribunal;

—

anularea Ordonanței înregistrate cu numărul 923557 din 11 decembrie 2019 a Camerei a noua a Tribunalului Uniunii Europene privind acțiunea menționată și admiterea în întregime a acesteia din urmă;

—

anularea regulamentului (UE) 2019/1157 (1) din 20 iunie 2019;

—

obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

1.

Primul motiv de recurs, prin care se arată că ordonanța atacată, prin faptul că a respins acțiunea ca inadmisibilă și prin faptul că a statuat, în primul rând, că „[…] regulamentul atacat nu produce efecte asupra solicitanților persoane fizice ca urmare a anumitor calități care le sunt specifice sau a unei situații de fapt care îi caracterizează în raport cu oricare altă persoană, ci ca urmare a convingerilor lor, care sunt manifestate, în mod real sau potențial, de un număr nedeterminat de persoane. În consecință, acești solicitanți nu sunt vizați individual de regulamentul atacat în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE”, a încălcat articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, articolul 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, principiul proporționalității, preambulul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene precum și articolul 47 și articolul 52 alineatul (1) din aceasta (2000/C 364/01), articolul 5 alineatele (1) și (4) din Tratatul Uniunii Europene (separat și coroborate cu Protocolul nr. 2 în ceea ce privește aplicarea principiului proporționalității), precum și jurisprudența relevantă. Aceasta deoarece prin acțiunea formulată, recurenții susțin că regulamentul atacat încalcă drepturile omului în ceea ce îi privește, printre care și drepturile fundamentale prevăzute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (demnitatea umană, convingerea religioasă, dreptul de obiecție din cauza libertății religioase, viața personală și libertatea, datele cu caracter personal, dreptul la consimțământul explicit pentru orice prelucrare a acestora) regulamentul îi privește direct și individual și, ca urmare a înseși naturii drepturilor încălcate ca drepturi fundamentale ale omului , aceștia au calitatea procesuală să introducă o acțiune în anulare la Tribunal în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, la judecătorii Uniunii care au în mod direct obligația să controleze nevaliditatea regulamentelor în ipoteza încălcării drepturilor fundamentale ale omului.

2.

Al doilea motiv de recurs, prin care se arată că Tribunalul care a dat ordonanța atacată, prin faptul că a considerat inadmisibilă în fața sa însăși reprezentarea recurentului prin avocatul Christos Papasotiriou, pentru motivul că „[…] al șaselea reclamant nu a recurs la serviciile unui avocat, un terț, pentru a fi reprezentat, ci a acționat în nume propriu, semnând el însuși acțiunea și folosindu-se de statutul său de avocat pe baza documentului de legitimare prevăzut la articolul 51 alineatul (2) din Regulamentul de procedură […]” a efectuat o interpretare eronată contra legem, a prevederilor articolului 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și o încălcare a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și a principiului proporționalității, precum și a dispozițiilor pertinente din legislația Uniunii pentru garantarea acestuia.

1)

Articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, interpretat în lumina articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului aferente acestuia, se opune unui cumul de proceduri penale și administrative cu caracter penal, care au ca obiect o faptă materială unică (de telemarketing) urmărită sub două calificări diferite?

2)

În cazul unul răspuns afirmativ, ceea ce implică o procedură unică de urmărire pentru aceeași faptă, articolul 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care consacră principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor, interpretat în lumina drepturilor și libertăților din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului aferente acestora, nu impune ca condițiile și criteriile de urmărire printr-o procedură unică să fie definite în prealabil, ținând seama în special de gravitatea încălcării?

3)

În cazul unul răspuns negativ, ceea ce implică un cumul de proceduri, articolul 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care consacră principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor, interpretat în lumina drepturilor și libertăților din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului aferente acestora, nu impune ca acest cumul de proceduri penale și administrative cu caracter penal pentru o faptă materială unică (de telemarketing) să fie limitat la cazurile cele mai grave și ca, în această situație, criteriile de gravitate să fie definite în prealabil?

—

aceeași legislație națională, în speță legislația belgiană, nu impune angajatorilor obligația de a institui un sistem fiabil care să permită măsurarea duratei timpului de lucru zilnic efectuat de fiecare lucrător;

—

iar angajatorul nu a instituit în mod spontan un asemenea sistem;

—

plasând astfel lucrătorul în imposibilitatea materială de a demonstra această depășire?

—

Recurenta solicită admiterea recursului său și anularea hotărârii atacate a Tribunalului din 19 decembrie 2019, în cauza T-295/18, prin care a fost respinsă acțiunea Republicii Elene din 7 mai 2018 împotriva Deciziei de punere în aplicare (UE) 2018/304 a Comisiei din 27 februarie 2018 în scopul admiterii acțiunii menționate mai sus și al anulării deciziei Comisiei în măsura în care au fost excluse de la finanțarea de către Uniunea Europeană anumite cheltuieli ale Republicii Elene în cuantum (brut) total de 17 869 131,75 euro (consecințe financiare de 14 857 076,98 euro) efectuate și declarate în cadrul FEADR în legătură cu măsurile 125A, 321 și 322 (cuantum brut de 15 631 043,52 euro și consecințe financiare de 12 618 988,75 euro) și cu măsura 123A (cuantum de 2 238 088,23 euro), precum și suma de 588 103,59 euro [pentru cheltuieli] efectuate în cadrul FEGA ca urmare a măsurii de control al operațiunilor în exercițiile financiare 2011–2014.

1)

Principiul non bis in idem, așa cum este garantat de articolul 50 din Cartă, trebuie să fie interpretat în sensul că nu împiedică autoritatea administrativă competentă a unui stat membru să impună o sancțiune pentru încălcarea dreptului european al concurenței, într-o situație precum cea din speță, în care aceeași persoană juridică a fost deja achitată în mod definitiv de o sancțiune administrativă care i-a fost impusă de autoritatea de reglementare națională în sectorul serviciilor poștale pentru o pretinsă încălcare a legislației poștale, având în vedere aceleași fapte sau fapte similare, în măsura în care criteriul unității interesului legal protejat nu este îndeplinit întrucât prezenta cauză vizează două încălcări diferite din două legislații distincte care fac parte din două domenii juridice separate?

2)

Principiul non bis in idem, așa cum este garantat de articolul 50 din Cartă, trebuie să fie interpretat în sensul că nu împiedică autoritatea administrativă competentă a unui stat membru să impună o sancțiune pentru încălcarea dreptului european al concurenței, într-o situație precum cea din speță, în care aceeași persoană juridică a fost deja achitată în mod definitiv de o sancțiune administrativă care i-a fost impusă de autoritatea de reglementare națională în sectorul serviciilor poștale, pentru o pretinsă încălcare a legislației poștale, având în vedere aceleași fapte sau fapte similare, pentru motivul că o limitare a principiului non bis in idem ar fi justificată de faptul că legislația în materie de concurență urmărește un obiectiv complementar de interes general, respectiv salvarea și menținerea unui sistem fără denaturarea concurenței pe piața internă, și nu excede ceea ce este adecvat și necesar în vederea atingerii obiectivului legitim urmărit de această legislație, și/sau în vederea protejării dreptului și a libertății de a desfășura o activitate comercială al altor operatori în temeiul articolului 16 din Cartă?

—

constatarea faptului că instituțiile Uniunii Europene au săvârșit o încălcare gravă a obligațiilor lor și au cauzat prejudicii reclamantului întrucât:

—

stabilirea obligației pârâtei de a plăti reclamantului suma de 4 800 000 de euro cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat în modul descris mai sus, în termen de 3 zile de la data la care hotărârea rămâne definitivă;

—

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant.

1.

Prin intermediul primului motiv, se susține că reclamantului i-a fost cauzat un prejudiciu în temeiul răspunderii extracontractuale a Uniunii prevăzute la articolul 340 al doilea paragraf din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).

Ca urmare a ajutorului public acordat concurenților reclamantului cu încălcarea TFUE, societatea reclamantului a fost prejudiciată din punct de vedere concurențial, ceea ce a determinat inițial o reducere a cifrei sale de afaceri anuale și o reducere a profitului său anual de mai multe milioane de coroane cehe. Având în vedere că durata ajutorului public și, prin urmare, a situației economice nesatisfăcătoare subsecvente a societății a fost de mai mulți ani, instanța competentă din Republica cehă a pronunțat o decizie de declarare a insolvenței.

Chiar presupunând că Regulamentul (CE) nr. 800/2008 al Comisiei (Regulamentul general de exceptare pe categorii de ajutoare) este legal, ajutorul care a fost acordat în mod selectiv și discriminatoriu în contextul programului de subvenții OPPI i-a cauzat reclamantului prejudicii specifice și excepționale, care au depășit complet limitele riscului economic asociat cu activitatea economică a societății reclamantului.

2.

Prin intermediul celui de al doilea motiv, se afirmă că Regulamentul (CE) nr. 800/2008 din 6 august 2008 (Regulamentul general de exceptare pe categorii de ajutoare) a fost adoptat de Comisie într-o formă care nu asigură respectarea articolului 107 TFUE.

Potrivit articolului 109 TFUE, Consiliul poate stabili prin regulament domeniile în care nu se aplică procedura standard, prin care Comisia examinează propunerea de ajutor de stat și analizează conformitatea acesteia cu articolul 107 TFUE. Consiliul a adoptat Regulamentul nr. 659/1999 și prin acest regulament [în conformitate cu articolul 108 alineatul (4) TFUE] a autorizat Comisia să adopte regulamente prin care să reglementeze condițiile de acordare a ajutoarelor de stat în afara regimului standard de autorizare ad hoc. Comisia a adoptat Regulamentul nr. 70/2001, ulterior Regulamentul nr. 800/2008 și ulterior Regulamentul nr. 651/2014 (Regulamentul general de exceptare pe categorii de ajutoare).

Totuși, nici Consiliul, nici Comisia nu pot depăși, prin regulamentele lor, cadrul articolului 107 TFUE; rolul acestora trebuie să constea în stabilirea condițiilor de acordare a ajutoarelor de stat, astfel încât statele membre care pun în aplicare ajutoare de stat în sectoare „exceptate” să nu poată implementa ajutoare de stat incompatibile cu principiul neingerinței în concurență, chiar dacă ajutorul este exceptat de la procedura standard în fața Comisiei. Acesta este motivul pentru care există monitorizarea schemelor de ajutor de stat realizată de Comisie (instituită și garantată de TFUE) inclusiv în sectoarele exceptate, pentru care (cel puțin teoretic) există proceduri de recuperare a ajutoarelor ilegale și pentru care Uniunea se consideră încă drept o economie de piață, și anume o economie care produce mărfuri și servicii pe care consumatorii le achiziționează în mod liber în încercarea de a optimiza raportul venituri/cheltuieli, iar nu mărfuri și servicii stabilite de politicieni și autorități.

3.

Prin intermediul celui de al treilea motiv, se pretinde că decizia din 3 decembrie 2007 privind Programul operațional (OPPI) a fost adoptată de Comisie cu încălcarea tratatelor și a cartei și că această decizie nu a fost publicată.

Comisia este singura instituție a Uniunii competentă să controleze dacă ajutoarele de stat sunt puse în aplicare în conformitate cu articolul 107 TFUE.

Comisia nu a examinat, în ceea ce privește programul operational autorizat, dacă și de ce a existat o disfuncționalitate a pieței, care reprezintă o condiție pentru punerea în aplicare a unui ajutor de stat. În plus, Comisia nu a solicitat Republicii Cehe o analiză a costurilor și a beneficiilor („cost-benefit analysis”, CBA), indicatori stabiliți în mod obiectiv, o analiză a impactului asupra concurenței și a altor cerințe care, în opinia reclamantului, condiționează punerea în aplicare a unui ajutor de stat. Decizia Comisiei a fost, așadar, nelegală și a încălcat misiunea Comisiei.

4.

Prin intermediul celui de al patrulea motiv, se susține că Comisia a primit din partea reclamantului o serie de plângeri, inclusive analize detaliate, care demonstrează nelegalitatea ajutorului pus în aplicare pe baza OPPI, că aceasta nu a procedat în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului și nu a respectat principiul bunei administrări garantat reclamantului în temeiul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii. Fără a întreprinde niciun demers pentru a le verifica sau a solicita documente suplimentare, Comisia a refuzat să examineze plângerile reclamantului pentru motivul că prima facie nu constata nicio neregularitate în punerea în aplicare a programului de subvenții OPPI.

5.

Prin intermediul celui de al cincilea motiv, se invocă o denegare de justiție săvârșită de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) ca urmare a unui formalism excesiv.

Reclamantul a sesizat CJUE cu o acțiune în anularea a trei regulamente de exceptare pe categorii de ajutoare pentru motivul că acestea încalcă tratatele și carta. CJUE a respins în ambele instanțe cererea reclamantului de anulare a regulamentelor de exceptare pe categorii de ajutoare ca vădit inadmisibilă. Motivul respingerii a fost nerespectarea termenului obiectiv de două luni prevăzut la articolul 263 TFUE. CJUE nu a examinat în niciun mod fondul cauzei și a aplicat în mod pur formal termenul pentru introducerea acțiunii. Cu toate acestea, reclamantul a arătat că faptul că mecanismul de control al Comisiei nu a funcționat în mod adecvat nu s-a revelat decât c urmare a răspunsului Comisiei la plângerea sa. În cererea introductivă, reclamantul a indicat că, în opinia sa, termenul a început să curgă de la răspunsul Comisiei prin care aceasta a refuzat să examineze în detaliu plângerea sa.

—

anularea Deciziei de punere în aplicare (UE) 2019/1973 a Comisiei din 27 noiembrie 2019 de neaprobare a zeolitului de argint și de cupru ca substanță activă existentă destinată utilizării în produsele biocide aparținând tipurilor de produs 2 și 7 (1);

—

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.

2.

3.

4.

—

anularea deciziei Directorului general pentru ocuparea forței de muncă, afaceri sociale și incluziune conținută în e-mailul din 2 iulie 2019 al corespondentului responsabil cu resursele umane prin care s-a respins cererea Centrului European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (Cedefop) pentru a treia reînnoire a detașării reclamantului;

—

anularea deciziei din 23 ianuarie 2020 a Autorității împuternicite să facă numiri prin care s-a respins plângerea depusă de reclamant în temeiul articolului 90 alineatul (2) din Statut;

—

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.

Primul motiv întemeiat pe neregularitatea procedurii prelitigioase, care nu a condus la un control adecvat de către Autoritatea împuternicită să facă numiri a deciziei atacate din 2 iulie 2019.

2.

Al doilea motiv întemeiat pe o încălcare esențială și procedurală a articolului 38 din Statut.

3.

Al treilea motiv întemeiat pe încălcarea principiului general al obligației de diligență, ca parte a dreptului la o bună administrare în legătură cu neluarea în considerare a tuturor elementelor de fapt ale cauzei și pe lipsa motivării.

4.

Al patrulea motiv întemeiat pe încălcarea dreptului la protecția familiei prevăzut la articolul 33 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

—

cu titlu principal și în temeiul articolului 263 TFUE:

—

cu titlu subsidiare și în temeiul articolului 272 TFUE:

1.

Primul motiv întemeiat pe articolul 263 TFUE, potrivit căruia pârâta a săvârșit o eroare de drept și a aplicat în mod eronat criteriile de eligibilitate pentru acordarea grantului în temeiul instrumentului pentru IMM-uri prevăzut în Regulamentul nr. 1290/2013 (1).

2.

Al doilea motiv întemeiat pe articolul 263 TFUE, potrivit căruia pârâta a săvârșit o eroare de drept, întrucât decizia atacată încalcă principiul egalității de tratament.

3.

Al treilea motiv întemeiat pe articolul 263 TFUE, potrivit căruia decizia atacată încalcă principiile securității juridice și încrederii legitime.

4.

Motivul unic întemeiat pe articolul 272 TFUE, potrivit căruia decizia atacată are de asemenea ca rezultat, în special din cauza erorii identificate în interpretarea legii aplicabile și a unei practici discriminatorii, o interpretare incorectă și o nerespectare a obligațiilor contractuale față de reclamantă.

—

anularea deciziei Comisiei Europene din 18 decembrie 2019 întemeiate pe articolul 4 din normele de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1049/2001 (1) prin care se respinge cererea de confirmare a reclamantei din 13 noiembrie 2019 privind accesul la documente în conformitate cu acest regulament;

—

obligarea Comisiei Europene să acorde reclamantei acces la versiunile neconfidențiale ale documentului care enumerează beneficiarii soluțiilor fiscale anticipate prezentate de Luxemburg la 22 decembrie 2014 în răspuns la scrisoarea Comisiei din 19 iunie 2013, la care se face referire la punctul 4 din decizia Comisiei din 7 martie 2019 de deschidere a procedurii oficiale de investigare în materia ajutoarelor de stat în cazul Ajutor de stat SA.50400 (2019/NN-2) – Posibil ajutor de stat, și soluțiile fiscale anticipate emise de administrația fiscală din Luxemburg la care se face referire la punctele 4 și 7 din respectiva decizie a Comisiei din 7 martie 2019;

—

obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

1.

Primul motiv, potrivit căruia Comisia a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că prezumția generală de nedivulgare consacrată în jurisprudență este aplicabilă în ceea ce privește cererea reclamantei de acces la documentele solicitate.

2.

Al doilea motiv, potrivit căruia presupunând că prezumția de nedivulgare ar fi aplicabilă în prezenta cauză (quod non), lipsa oricărei posibile atingeri aduse intereselor protejate de articolul 4 alineatul (2) prima și a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001 ar împiedica aplicarea prezumției respective (primul aspect al celui de al doilea motiv).

3.

Al treilea motiv, potrivit căruia Comisia a încălcat obligația de motivare stabilită la articolul 296 TFUE și dreptul reclamantei la bună administrare prevăzut la articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

—

anularea deciziei atacate, cu excepția concluziei potrivit căreia marca contestată trebuie menținută pentru produsele „Metale comune și aliajele acestora” din clasa 6;

—

obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată.

—

Încălcarea articolului 8 alineatul (4) coroborat cu articolul 60 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului;

—

nemotivare vădită a deciziei atacate.

—

anularea deciziei atacate;

—

obligarea EUIPO și a celeilalte părți din procedură la plata cheltuielilor de judecată.

—

încălcarea dispozițiilor de procedură ale articolului 24 din Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2018/626 al Comisiei;

—

încălcarea dispozițiilor de procedură ale articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul delegat (UE) 2018/625 al Comisiei;

—

încălcarea dreptului de a fi ascultat;

—

încălcarea articolului 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului.

—

anularea următoarelor părți ale actului atacat: (i) punctul 1 litera (b) și punctul 2 litera (b) din anexa VI în partea care prevede că „aceste valori sunt considerate ca valori declarate în sensul procedurii de verificare din anexa IX”; (ii) punctul 2 litera (a) din anexa IX în partea în care prevede că „valorile declarate” corespund „valorilor indicate în documentația tehnică”; și (iii) punctul 2 litera (b) din anexa IX;

—

anularea tabelului 9 privind „Toleranțele de verificare” din anexa IX în partea în care conține parametrii care sunt incluși în anexa VI și nu sunt cuprinși în anexa V, și anume: „EW, full, EW,½, EW,1/4, EWD, full, EWD,½” și „WW, full, WW,½ WW,1/4, WWD, full, WWD,½”; și

—

obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentei proceduri.

1.

Primul motiv, prin care se invocă încălcarea de către actul atacat a articolelor 3, 12 și 16 din regulamentul-cadru (2) și depășirea de către Comisie a competențelor sale prin introducerea unor cerințe neconforme în privința documentației tehnice pe care furnizorii trebuie să o încarce în baza de datate și a procedurii de verificare în scopul supravegherii pieței pe care autoritățile competente o pot aplica.

2.

Al doilea motiv, prin care se susține că actul atacat încalcă principiul securității juridice și al egalității de tratament întrucât nu stabilește clar și univoc cadrul reglementar punând furnizorii în imposibilitatea de a-și cunoaște obligațiile referitoare la datele care trebuie indicate în documentația tehnică și procedura de verificare aplicabilă pentru a analiza acuratețea datelor.

—

anularea următoarelor părți ale actului atacat: (i) punctul 42 din anexa I care prevede definiția „valorii declarate”; (ii) al doilea paragraf punctul 2 litera (a) din anexa IX în partea în care prevede că „valorile declarate” corespund „valorilor indicate în documentația tehnică”; și (iii) al doilea paragraf punctul 2 litera (b) din anexa IX;

—

anularea tabelului 9 privind „Toleranțele de verificare” din anexa IX în partea în care conține parametrii care sunt incluși în anexa VI și nu sunt cuprinși în anexa V, și anume: „Eficacitate totală a rețelei de alimentare ηTM”, Factorul de menținere a fluxului luminos (pentru FL și HID)”, „Factorul de supraviețuire (pentru FL și HID)” și „Puritatea de excitație”;

—

obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentei proceduri.

1.

Primul motiv, prin care se invocă încălcarea de către actul atacat a articolelor 3, 12 și 16 din regulamentul-cadru (2) și depășirea de către Comisie a competențelor sale prin introducerea unor cerințe neconforme în privința documentației tehnice pe care furnizorii trebuie să o încarce în baza de datate și a procedurii de verificare în scopul supravegherii pieței pe care autoritățile competente o pot aplica.

2.

Al doilea motiv, prin care se susține că actul atacat încalcă principiul securității juridice și al egalității de tratament întrucât nu stabilește clar și univoc cadrul reglementar punând furnizorii în imposibilitatea de a-și cunoaște obligațiile referitoare la datele care trebuie indicate în documentația tehnică și procedura de verificare aplicabilă pentru a analiza acuratețea datelor.

—

anularea următoarelor părți ale actului atacat: (i) al treilea paragraf punctul 2 litera (a) din anexa IX în partea în care prevede că „valorile declarate” corespund „valorilor indicate în documentația tehnică”; și (ii) al treilea paragraf punctul 2 litera (b) din anexa IX;

—

anularea tabelului 8 privind „Toleranțele de verificare pentru parametrii măsurați” din anexa IX în partea în care conține parametrii care sunt incluși în anexa VI și nu sunt cuprinși în anexa V, și anume: „E16, E32” și „Eaux”;

—

obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentei proceduri.

1.

Primul motiv, prin care se invocă încălcarea de către actul atacat a articolelor 3, 12 și 16 din regulamentul-cadru (2) și depășirea de către Comisie a competențelor sale prin introducerea unor cerințe neconforme în privința documentației tehnice pe care furnizorii trebuie să o încarce în baza de datate și a procedurii de verificare în scopul supravegherii pieței pe care autoritățile competente o pot aplica.

2.

Al doilea motiv, prin care se susține că actul atacat încalcă principiul securității juridice și al egalității de tratament întrucât nu stabilește clar și univoc cadrul reglementar punând furnizorii în imposibilitatea de a-și cunoaște obligațiile referitoare la datele care trebuie indicate în documentația tehnică și procedura de verificare aplicabilă pentru a analiza acuratețea datelor.

—

anularea următoarelor părți ale actului atacat: (i) punctul 1 litera (b) din anexa VI, în partea care prevede că „aceste valori sunt considerate valori declarate în sensul procedurii de verificare din anexa IX”; (ii) al treilea paragraf punctul 2 litera (a) din anexa IX în partea în care prevede că „valorile declarate” corespund „valorilor indicate în documentația tehnică”; și (iii) al treilea paragraf punctul 2 litera (b) din anexa IX;

—

obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentei proceduri.

1.

Primul motiv, prin care se invocă încălcarea de către actul atacat a articolelor 3, 12 și 16 din regulamentul-cadru (2) și depășirea de către Comisie a competențelor sale prin introducerea unor cerințe neconforme în privința documentației tehnice pe care furnizorii trebuie să o încarce în baza de datate și a procedurii de verificare în scopul supravegherii pieței pe care autoritățile competente o pot aplica.

2.

Al doilea motiv, prin care se susține că actul atacat încalcă principiul securității juridice și al egalității de tratament întrucât nu stabilește clar și univoc cadrul reglementar punând furnizorii în imposibilitatea de a-și cunoaște obligațiile referitoare la datele care trebuie indicate în documentația tehnică și procedura de verificare aplicabilă pentru a analiza acuratețea datelor.

—

anularea Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2019/2131 al Comisiei din 28 noiembrie 2019 de modificare a Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2019/1198 de instituire a unei taxe antidumping definitive la importurile de articole de masă și articole de bucătărie din ceramică originare din Republica Populară Chineză, în urma unei reexaminări efectuate în perspectiva expirării măsurilor în conformitate cu articolul 11 alineatul (2) din Regulamentul (UE) 2016/1036 al Parlamentului European și al Consiliului;

—

obligarea Comisiei Europene la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă.

1.

Primul motiv, potrivit căruia Comisia a încălcat articolul 13 alineatul (3) coroborat cu articolul 5 alineatele (10) și (11) din Regulamentul (UE) 2016/1036 al Parlamentului European și al Consiliului din 8 iunie 2016 privind protecția împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea țărilor care nu sunt membre ale Uniunii Europene (denumit în continuare „regulamentul de bază”), precum și articolele 6.1, 6.2 și 12.1 din Acordul antidumping al OMC, principiul nediscriminării și principiul protecției încrederii legitime atunci când nu a inclus-o pe reclamantă în lista exhaustivă de exportatori vizați din regulamentul de deschidere a examinării anticircumvenție, iar ulterior a extins domeniul de aplicare al examinării pentru a o include și pe reclamantă.

2.

Al doilea motiv, potrivit căruia Comisia nu dispunea de o bază legală pentru includerea reclamantei în regulamentul atacat, întrucât articolul 13 alineatul (3) din regulamentul de bază nu acoperă instituirea de măsuri anticircumvenție în temeiul unui simplu risc de circumvenție și impune de altfel înregistrarea prealabilă a tuturor importurilor vizate. În plus, raționamentul prezentat de Comisie conține erori de logică, este nefondat și face abstracție de probe esențiale, astfel încât este afectat de o eroare vădită de apreciere.

3.

Al treilea motiv, potrivit căruia Comisia nu a respectat dreptul la apărare al reclamantei și a încălcat principiul nediscriminării prin faptul că și-a întemeiat decizia finală pe două noi elemente de fapt cu privire la care reclamanta nu a avut posibilitatea de a prezenta observații în cadrul anchetei de reexaminare.