1)

Regulamentul nr. 73/2009 al Consiliului din 19 ianuarie 2009 de stabilire a unor norme comune pentru sistemele de ajutor direct pentru agricultori în cadrul politicii agricole comune și de instituire a anumitor sisteme de ajutor pentru agricultori, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1290/2005, (CE) nr. 247/2006, (CE) nr. 378/2007 și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1782/2003, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr. 1310/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2013, și Regulamentul nr. 1122/2009 al Comisiei din 30 noiembrie 2009 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului nr. 73/2009 în ceea ce privește ecocondiționalitatea, modularea și sistemul integrat de administrare și control în cadrul schemelor de ajutor direct pentru agricultori prevăzute de regulamentul respectiv, precum și de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1234/2007 al Consiliului în ceea ce privește ecocondiționalitatea în cadrul schemei de ajutoare prevăzute pentru sectorul vitivinicol trebuie să fie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care condiționează obținerea unui ajutor din cadrul schemei de plată unică pe suprafață de obligația solicitantului de a dovedi că deține un „drept de folosință” asupra suprafeței agricole care face obiectul acestei cereri, cu condiția să fie respectate obiectivele urmărite de reglementarea în cauză a Uniunii și principiile generale ale dreptului Uniunii, în special principiul proporționalității.

2)

Regulamentul nr. 73/2009, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 1310/2013, și Regulamentul nr. 1122/2009 trebuie să fie interpretate în sensul că nu se opun, în cazul particular în care dreptul de exploatare a unei suprafețe agricole a fost justificat de beneficiarul unui ajutor din cadrul schemei de plată unică pe suprafață prin prezentarea unui contract de concesiune a unei pășuni care aparține domeniului public al unei unități administrativ-teritoriale, unei reglementări naționale care condiționează validitatea unui astfel de contract de calitatea de crescător sau de proprietar de animale a viitorului concesionar.

3)

Articolul 2 litera (c) din Regulamentul nr. 73/2009, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 1310/2013, trebuie să fie interpretat în sensul că noțiunea de „activitate agricolă” acoperă o activitate prin care o persoană ia în concesiune o pășune și încheie ulterior un contract de colaborare cu crescători de animale, în temeiul căruia acești crescători aduc animalele la pășunat pe terenul concesionat, concesionarul păstrând dreptul de folosință asupra terenului, dar obligându-se să nu îngrădească activitatea de pășunat și să realizeze lucrările de curățire a pășunii, în măsura în care aceste lucrări îndeplinesc condițiile prevăzute de standardul opțional menționat în anexa III la acest regulament.

4)

Dreptul Uniunii trebuie să fie interpretat în sensul că se opune aplicării în ordinea juridică a unui stat membru a principiului autorității de lucru judecat care, în cadrul unui litigiu între aceleași părți privind legalitatea unui act de recuperare a unor sume plătite solicitantului unui ajutor din cadrul unei scheme de plată unică pe suprafață, împiedică examinarea de către instanța sesizată a conformității cu dreptul Uniunii a unor cerințe naționale referitoare la legalitatea titlului de exploatare a suprafeței agricole care a făcut obiectul cererii de ajutor, pentru motivul că acest act de recuperare se întemeiază pe aceleași fapte între aceleași părți și pe aceeași reglementare națională precum cele care au fost analizate într-o hotărâre judecătorească anterioară rămasă definitivă.

1)

Articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice (Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/136/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009, citit în lumina articolelor 7, 8 și 11, precum și a articolului 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se opune unor măsuri legislative care prevăd, cu titlu preventiv, în scopul combaterii criminalității grave și al prevenirii amenințărilor grave împotriva siguranței publice, o păstrare generalizată și nediferențiată a datelor de transfer și a datelor de localizare. În schimb, articolul 15 alineatul (1) menționat, interpretat în lumina articolelor 7, 8 și 11, precum și a articolului 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale, nu se opune unor măsuri legislative care prevăd, în scopul combaterii criminalității grave și al prevenirii amenințărilor grave împotriva siguranței publice,

din moment ce aceste măsuri garantează, prin norme clare și precise, că păstrarea datelor în cauză este subordonată respectării condițiilor materiale și procedurale aferente și că persoanele vizate dispun de garanții efective împotriva riscurilor de abuz.

2)

Articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2002/58, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/136, citit în lumina articolelor 7, 8, 11 și a articolului 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale, trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale în temeiul căreia prelucrarea centralizată a cererilor de acces la date păstrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice, care provin de la poliție în cadrul investigării și al urmăririi penale a infracțiunilor grave, revine unui funcționar al poliției, asistat de o unitate instituită în cadrul poliției care beneficiază de un anumit grad de autonomie în exercitarea misiunii sale și ale cărui decizii pot face ulterior obiectul unui control jurisdicțional.

3)

Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune ca o instanță națională să limiteze în timp efectele unei declarații de nevaliditate pe care are obligația să o efectueze în temeiul dreptului național, în ceea ce privește o legislație națională care impune furnizorilor de servicii de comunicații electronice o păstrare generalizată și nediferențiată a datelor de transfer și a datelor de localizare, din cauza incompatibilității acestei legislații cu articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2002/58, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/136, citit în lumina Cartei drepturilor fundamentale. Admisibilitatea elementelor de probă obținute prin intermediul unei asemenea păstrări intră în sfera de aplicare a dreptului național, în conformitate cu principiul autonomiei procedurale a statelor membre, sub rezerva respectării printre altele a principiilor echivalenței și efectivității.

1)

Respinge acțiunea.

2)

Obligă Comisia Europeană să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, cheltuielile de judecată efectuate de Consiliul Uniunii Europene.

3)

Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Elenă, Republica Franceză, Regatul Țărilor de Jos, Republica Finlanda și Regatul Suediei vor suporta propriile cheltuieli de judecată.

1)

Articolul 4 alineatul (1) litera (c) punctul (iii) și alineatul (2) litera (b) din Regulamentul (UE) nr. 1307/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2013 de stabilire a unor norme privind plățile directe acordate fermierilor prin scheme de sprijin care intră în domeniul politicii agricole comune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 637/2008 al Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 73/2009 al Consiliului trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care prevede că activitatea minimă pe suprafețele agricole menținute în mod natural într-o stare adecvată pentru pășunat sau pentru cultivare, menționată de aceste dispoziții, trebuie să fie efectuată de fermier cu animalele pe care le deține el însuși.

2)

Articolul 4 alineatul (1) literele (a) și (c), precum și articolul 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1307/2013 trebuie interpretate în sensul că intră sub incidența noțiunii de „fermier activ”, în sensul celei de a doua dispoziții, o persoană juridică ce a încheiat un contract de concesiune privind o suprafață de pășune aparținând unei comune și care asigură pășunatul pe aceasta cu animale care i-au fost împrumutate cu titlu gratuit de persoane fizice care sunt proprietarele lor, cu condiția ca persoana respectivă să desfășoare pe suprafața de pășune menționată o „activitate minimă”, în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (c) punctul (iii) din acest regulament.

3)

Articolul 60 din Regulamentul nr. 1306/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2013 privind finanțarea, gestionarea și monitorizarea politicii agricole comune și de abrogare a Regulamentelor (CEE) nr. 352/78, (CE) nr. 165/94, (CE) nr. 2799/98, (CE) nr. 814/2000, (CE) nr. 1200/2005 și nr. 485/2008 ale Consiliului trebuie interpretat în sensul că o situație în care solicitantul unui sprijin financiar în cadrul schemei de plată unică pe suprafață prezintă în susținerea cererii sale un contract de concesiune privind suprafețe de pășunat și contracte de împrumut de folosință cu titlu gratuit privind animalele destinate să asigure pășunatul pe aceste suprafețe poate intra sub incidența noțiunii de „condiții create în mod artificial”, în sensul acestei dispoziții, în măsura în care, pe de o parte, rezultă dintr-un ansamblu de împrejurări obiective că, în pofida unei respectări formale a condițiilor prevăzute de reglementarea relevantă, obiectivul urmărit de această reglementare nu a fost atins și, pe de altă parte, este stabilită voința de a obține un avantaj rezultat din reglementarea Uniunii prin crearea în mod artificial a condițiilor necesare pentru obținerea sa.

1)

Articolul 132 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale care, prin faptul că prevede că serviciile de îngrijiri medicale furnizate de un spital privat sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată dacă această instituție este autorizată în conformitate cu dispozițiile naționale referitoare la sistemul general de asigurări de sănătate, ca urmare a integrării în planul spitalicesc al unui land sau a încheierii unor contracte de îngrijiri medicale cu casele de asigurări de sănătate sau de asigurări de rezervă legale, are drept consecință faptul că spitalele private comparabile care furnizează servicii similare în condiții sociale comparabile cu cele ale organismelor de drept public sunt tratate în mod diferit în ceea ce privește scutirea prevăzută de această dispoziție.

2)

Articolul 132 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2006/112 trebuie interpretat în sensul că, pentru a stabili dacă serviciile de îngrijiri medicale furnizate de un spital privat sunt asigurate în condiții sociale comparabile cu cele aplicabile organismelor de drept public, autoritățile competente ale unui stat membru pot lua în considerare, atunci când urmăresc să atingă obiectivul de reducere a costurilor îngrijirilor medicale și de a face îngrijirile de bună calitate mai accesibile particularilor, condițiile normative aplicabile serviciilor furnizate de spitalele de drept public, precum și indicatorii de performanță ai acestui spital privat în ceea ce privește personalul, spațiile și echipamentele, precum și eficiența economică a administrării sale, din moment ce acești indicatori sunt aplicabili și spitalelor de drept public. Pot fi luate de asemenea în considerare modalitățile de calcul al tarifelor zilnice, precum și suportarea, în temeiul sistemului de securitate socială sau al contractelor încheiate cu autoritățile publice, a serviciilor furnizate de spitalul de drept privat menționat, astfel încât costul suportat de pacient să se apropie de cel suportat, pentru servicii similare, de pacientul unui spital de drept public.

1)

Articolul 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, clauza 4 din Acordul-cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă, încheiat la 6 iunie 1997, care figurează în anexa la Directiva 97/81/CE a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind Acordul-cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă, încheiat între CES, UNICE și CEEP, astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/23/CE a Consiliului din 7 aprilie 1998, precum și clauza 4 din Acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999, care figurează în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind Acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care nu prevede pentru judecătorii de pace niciun drept de a beneficia de un concediu anual plătit de 30 de zile, de un sistem de securitate socială și de asigurări sociale care depinde de raportul de muncă, cum este cel prevăzut pentru magistrații de drept comun, în cazul în care acest judecător de pace intră în sfera noțiunii de „lucrător pe fracțiune de normă”, în sensul Acordului-cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă și/sau de „lucrător pe durată determinată”, în sensul Acordului-cadru cu privire la munca pe durată determinată, și se află într-o situație comparabilă cu cea a unui magistrat de drept comun.

2)

Clauza 5 alineatul (1) din Acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999, care figurează în anexa la Directiva 1999/70, trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia un raport de muncă pe durată determinată poate face obiectul a cel mult trei reînnoiri succesive, de patru ani fiecare, pentru o durată totală care nu depășește 16 ani, și care nu prevede posibilitatea de a sancționa în mod efectiv și disuasiv reînnoirea abuzivă a unor raporturi de muncă.

1)

Articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, citite în lumina principiului efectivității, trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care prevede, în cadrul stabilirii cheltuielilor de judecată în legătură cu o acțiune referitoare la caracterul abuziv al unei clauze contractuale, un plafon aplicabil onorariilor de avocat recuperabile de consumatorul care a avut câștig de cauză pe fond de la profesionistul obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu condiția ca acest plafon să permită consumatorului să obțină, în acest temei, rambursarea unui cuantum rezonabil și proporțional în raport cu cheltuielile pe care a trebuit să le efectueze în mod obiectiv pentru a introduce o astfel de acțiune.

2)

Articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, citite în lumina principiului efectivității, trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale potrivit căreia valoarea litigiului, care constituie baza pentru calcularea cheltuielilor de judecată recuperabile de consumatorul care a avut câștig de cauză în cadrul unei acțiuni referitoare la o clauză contractuală abuzivă, trebuie stabilită în cererea introductivă sau, în caz contrar, este stabilită de reglementarea respectivă, fără ca această informație să poată fi modificată ulterior, cu condiția ca instanța însărcinată in fine cu stabilirea cheltuielilor de judecată să rămână liberă să determine valoarea reală a litigiului pentru consumator, asigurându-se că acesta beneficiază de dreptul la rambursarea unui cuantum rezonabil și proporțional în raport cu cheltuielile pe care a trebuit în mod obiectiv să le efectueze pentru a introduce o astfel de acțiune.

1)

Respinge recursul.

2)

Obligă Solar Ileias Bompaina AE la plata cheltuielilor de judecată.

1)

Articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale [Uniunii Europene] trebuie interpretat în sensul că, sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității, nu se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia, pentru a contesta o decizie de recuperare a unor sume plătite în mod nejustificat, adoptată după scurgerea termenului de prescripție a acțiunii prevăzut de această dispoziție, destinatarul său este obligat să invoce nelegalitatea acestei decizii într-un anumit termen în fața instanței administrative competente, sub sancțiunea decăderii, și nu se mai poate opune executării deciziei menționate invocând aceeași nelegalitate în cadrul procedurii judiciare de recuperare silită inițiate împotriva sa.

2)

Articolul 3 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 trebuie interpretat în sensul că are un efect imediat în ordinile juridice naționale, fără a fi necesar ca autoritățile naționale să adopte măsuri de aplicare. Rezultă că destinatarul unei decizii de recuperare a sumelor primite în mod nejustificat trebuie, în orice caz, să poată invoca expirarea termenului de aplicare prevăzut la articolul 3 alineatul (2) primul paragraf din acest regulament sau, dacă este cazul, a unui termen de aplicare prelungit, în temeiul articolului 3 alineatul (3) din regulamentul menționat, pentru a se opune recuperării silite a acestor sume.

3)

Articolul 3 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede că termenul de aplicare pe care îl instituie începe să curgă de la adoptarea unei decizii prin care se impune rambursarea sumelor primite în mod nejustificat, acest termen trebuind să curgă de la data la care această decizie devine definitivă, și anume de la data expirării termenelor de introducere a căilor de atac sau a epuizării căilor de atac.

4)

Articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia termenul de aplicare prevăzut la primul paragraf al acestui alineat este întrerupt prin citarea în recuperarea silită a datoriei care face obiectul unei decizii de recuperare.

1)

Articolul 124 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii trebuie interpretat în sensul că datoria vamală se stinge în cazul în care mărfurile importate ilegal sunt reținute și ulterior confiscate după ce au fost deja introduse ilegal pe teritoriul vamal al Uniunii Europene.

2)

Articolul 2 litera (b) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2008/118/CE a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind regimul general al accizelor și de abrogare a Directivei 92/12/CEE, precum și articolul 2 alineatul (1) litera (d) și articolul 70 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că stingerea datoriei vamale din motivul prevăzut la articolul 124 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul nr. 952/2013 nu determină stingerea datoriei legate de accize și, respectiv, de taxa pe valoarea adăugată pentru mărfurile introduse ilegal pe teritoriul vamal al Uniunii Europene.

1)

Articolul 3 alineatul (1) litera (a) coroborat cu articolele 6 și 7 din Regulamentul (CE) nr. 261/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 februarie 2004 de stabilire a unor norme comune în materie de compensare și de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91 trebuie interpretat în sensul că un pasager al unui zbor cu legătură directă, care cuprinde două segmente de zbor și care a făcut obiectul unei rezervări unice la un operator de transport comunitar, cu plecare de pe un aeroport situat pe teritoriul unui stat membru și care are ca destinație un aeroport situat într-o țară terță, via un alt aeroport din această țară terță, are dreptul la o compensație din partea operatorului de transport aerian dintr-o țară terță care a efectuat întregul zbor, acționând în numele acestui operator de transport comunitar, în cazul în care pasagerul respectiv a ajuns la destinația finală cu o întârziere de mai mult de trei ore care își are originea în al doilea segment al zborului menționat.

2)

Examinarea celei de a doua întrebări preliminare nu a evidențiat niciun element de natură să afecteze validitatea Regulamentului nr. 261/2004 în raport cu principiul de drept internațional cutumiar potrivit căruia fiecare stat are suveranitate completă și exclusivă asupra propriului spațiu aerian.

1)

Nomenclatura combinată care figurează în anexa I la Regulamentul (CEE) nr. 2658/87 al Consiliului din 23 iulie 1987 privind Nomenclatura tarifară și statistică și Tariful Vamal Comun, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2015/1754 al Comisiei din 6 octombrie 2015, trebuie interpretată în sensul că un produs compus din aproximativ 85 % etanol, 10 % apă, 4,8 % reziduu uscat, al cărui conținut mediu de vanilină este de 0,5 % și care este obținut prin diluarea, în scopul standardizării, în apă și în etanol, a unui produs intermediar, el însuși extras din păstăi de vanilie cu ajutorul etanolului, se încadrează la poziția 1302 19 05 din această nomenclatură.

2)

Articolul 27 alineatul (1) litera (e) din Directiva 92/83/CEE a Consiliului din 19 octombrie 1992 privind armonizarea structurilor accizelor la alcool și băuturi alcoolice trebuie interpretat în sensul că o oleorășină de vanilie care se încadrează la subpoziția 1302 19 05 din Nomenclatura combinată care figurează în anexa I la Regulamentul nr. 2658/87, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul de punere în aplicare nr. 2015/1754, trebuie considerată o „aromă”, în sensul acestei dispoziții, cu condiția să constituie un ingredient care aduce un gust sau un miros specifice unui anumit produs.

1)

Autorizarea schemei de ajutor pentru construirea de microcentrale hidroelectrice care rezultă din Decizia C (2012) 5048 final a Comisiei din 25 iulie 2012, privind ajutorul de stat SA.32113 (2010/N) – Italia: Schema de ajutor privind economiile de energie, sistemele de încălzire pe district și electrificarea regiunilor îndepărtate în Alto Adige/Tirolul de Sud nu mai era în vigoare atunci când Autonome Provinz Bozen (provincia autonomă Bolzano, Italia) a acordat subvenții în favoarea lui KW și SG.

2)

Articolul 108 alineatul (3) TFUE trebuie interpretat în sensul că nu revine Comisiei Europene sarcina de a solicita statului membru recuperarea unui ajutor ilegal în sensul articolului 1 litera (f) din Regulamentul (UE) 2015/1589 al Consiliului din 13 iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

1)

Articolul 38 [din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene], principiul efectivității dreptului Uniunii, precum și articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 (1) se opun faptului că termenul de prescripție pentru introducerea unei acțiuni în pretenții privind consecințele economice ale unei clauze abuzive, precum clauza privind cheltuielile, începe să curgă înainte de constatarea nulității acestei clauze, ca urmare a caracterului său abuziv?

2)

Articolul 38 [din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene], principiul efectivității dreptului Uniunii, precum și articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 se opun stabilirii ca moment de la care începe să curgă termenul de prescripție al unei clauze abuzive data la care o instanță competentă să stabilească jurisprudență, precum Tribunal Supremo [Curtea Supremă], constată că o anumită clauză este abuzivă, independent de aspectul dacă consumatorul cunoaște sau nu conținutul hotărârii respective?

3)

Articolul 38 [din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene], principiul efectivității dreptului Uniunii, precum și articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 se opun ca, într-un contract pe termen lung, termenul de prescripție al acțiunii privind restituirea cheltuielilor efectuate pentru constituirea unei ipoteci să înceapă să curgă de la momentul la care se face plata, întrucât efectele clauzei abuzive au încetat la acel moment și nu există riscul ca aceasta să fie aplicată din nou?

1)

În contextul introducerii unei acțiuni prin care se urmărește invocarea efectelor restitutorii ale constatării nulității unei clauze care impune cheltuielile pentru încheierea contractului în sarcina împrumutatului, este compatibil cu articolul 6 alineatul (1) și cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/2013 (1) ca acțiunea în restituire să fie supusă unui termen de prescripție de 10 ani, care începe să curgă de la momentul la care clauza încetează să mai producă efecte, odată cu efectuarea ultimei plăți, moment la care consumatorul cunoaște situația de fapt care stă la baza caracterului abuziv al clauzei, sau este necesar ca consumatorul să dispună de informații suplimentare cu privire la aprecierea juridică a situației de fapt?

În cazul în care este necesar să se cunoască aprecierea juridică a situației de fapt, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție trebuie să fie condiționat de existența unei jurisprudențe constante cu privire la nulitatea clauzei sau instanța națională poate lua în considerare alte circumstanțe diferite?

2)

În cazul în care acțiunea în restituire este supusă unui termen lung de prescripție de 10 ani, care este momentul la care consumatorul trebuie să aibă posibilitatea de a cunoaște caracterul abuziv al clauzei și drepturile pe care i le conferă directiva, înainte ca termenul de prescripție să înceapă să curgă sau înainte de împlinirea acestuia?

1)

În contextul introducerii unei acțiuni prin care se urmărește invocarea efectelor restitutorii ale constatării nulității unei clauze care impune cheltuielile pentru încheierea contractului în sarcina împrumutatului, este compatibil cu articolul 6 alineatul (1) și cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/2013 (1) ca acțiunea în restituire să fie supusă unui termen de prescripție de 10 ani, care începe să curgă de la momentul la care clauza încetează să mai producă efecte, odată cu efectuarea ultimei plăți, moment la care consumatorul cunoaște situația de fapt care stă la baza caracterului abuziv al clauzei, sau este necesar ca consumatorul să dispună de informații suplimentare cu privire la aprecierea juridică a situației de fapt?

În cazul în care este necesar să se cunoască aprecierea juridică a situației de fapt, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție trebuie să fie condiționat de existența unei jurisprudențe constante cu privire la nulitatea clauzei sau instanța națională poate lua în considerare alte circumstanțe diferite?

2)

În cazul în care acțiunea în restituire este supusă unui termen lung de prescripție de 10 ani, care este momentul la care consumatorul trebuie să aibă posibilitatea de a cunoaște caracterul abuziv al clauzei și drepturile pe care i le conferă directiva, înainte ca termenul de prescripție să înceapă să curgă sau înainte de împlinirea acestuia?

1)

În contextul introducerii unei acțiuni prin care se urmărește invocarea efectelor restitutorii ale constatării nulității unei clauze care impune cheltuielile pentru încheierea contractului în sarcina împrumutatului, este compatibil cu articolul 6 alineatul (1) și cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/2013 (1) ca acțiunea în restituire să fie supusă unui termen de prescripție de 10 ani, care începe să curgă de la momentul la care clauza încetează să mai producă efecte, odată cu efectuarea ultimei plăți, moment la care consumatorul cunoaște situația de fapt care stă la baza caracterului abuziv al clauzei, sau este necesar ca consumatorul să dispună de informații suplimentare cu privire la aprecierea juridică a situației de fapt?

În cazul în care este necesar să se cunoască aprecierea juridică a situației de fapt, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție trebuie să fie condiționat de existența unei jurisprudențe constante cu privire la nulitatea clauzei sau instanța națională poate lua în considerare alte circumstanțe diferite?

2)

În cazul în care acțiunea în restituire este supusă unui termen lung de prescripție de 10 ani, care este momentul la care consumatorul trebuie să aibă posibilitatea de a cunoaște caracterul abuziv al clauzei și drepturile pe care i le conferă directiva, înainte ca termenul de prescripție să înceapă să curgă sau înainte de împlinirea acestuia?

1)

În contextul introducerii unei acțiuni prin care se urmărește invocarea efectelor restitutorii ale constatării nulității unei clauze care impune cheltuielile pentru încheierea contractului în sarcina împrumutatului, este compatibil cu articolul 6 alineatul (1) și cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/2013 (1) ca acțiunea în restituire să fie supusă unui termen de prescripție de 10 ani, care începe să curgă de la momentul la care clauza încetează să mai producă efecte, odată cu efectuarea ultimei plăți, moment la care consumatorul cunoaște situația de fapt care stă la baza caracterului abuziv al clauzei, sau este necesar ca consumatorul să dispună de informații suplimentare cu privire la aprecierea juridică a situației de fapt?

În cazul în care este necesar să se cunoască aprecierea juridică a situației de fapt, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție trebuie să fie condiționat de existența unei jurisprudențe constante cu privire la nulitatea clauzei sau instanța națională poate lua în considerare alte circumstanțe diferite?

2)

În cazul în care acțiunea în restituire este supusă unui termen lung de prescripție de 10 ani, care este momentul la care consumatorul trebuie să aibă posibilitatea de a cunoaște caracterul abuziv al clauzei și drepturile pe care i le conferă directiva, înainte ca termenul de prescripție să înceapă să curgă sau înainte de împlinirea acestuia?

a)

articolul 77 alineatul (3) TFUE;

b)

articolele 7 și 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;

c)

articolul 35 alineatul (10) din Regulamentul general privind protecția datelor (2)

—

declararea recursului ca admisibil si fondat;

—

anularea Hotărârii Tribunalului în cauza T-370/20;

—

în cazul în care Curtea consideră că litigiul este în stare de judecată, admiterea concluziilor prezentate de BEI în primă instanță;

—

obligarea KL la plata tuturor cheltuielilor de judecată aferente procedurilor în fața celor două instanțe.

1)

Care sunt criteriile care trebuie îndeplinite pentru a se naște dreptul de a obține o sumă minimă fixă de 40 de euro, astfel cum se prevede la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2011/7/UE (1) a Parlamentului European și a Consiliului, în cazul contractelor cu executare repetată sau continuă?

2)

Instanțele judecătorești ale statelor membre pot refuza să soluționeze cererea menționată la articolul 6 alineatul (1) din această directivă pentru motivul că sunt aplicabile principiile generale de drept privat?

3)

În cazul unui răspuns afirmativ la a doua întrebare, care sunt condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca instanțele din statele membre să refuze acordarea sumei prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată?

1)

Articolul 169 alineatul (1) și alineatul (2) litera (a) și articolul 114 alineatul (3) TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun articolului 5 din Directiva 2015/2302 privind pachetele de servicii de călătorie și serviciile de călătorie asociate (1), deoarece acest din urmă articol nu include, printre informațiile precontractuale obligatorii care trebuie furnizate călătorului, dreptul, conferit acestuia la articolul 12 din directivă, de a rezilia contractul înainte de începerea executării sale, cu rambursarea integrală a sumei plătite, în cazul unor circumstanțe inevitabile și extraordinare care afectează în mod semnificativ executarea pachetului de servicii de călătorie?

2)

Articolele 114 și 169 TFUE, precum și articolul 15 din Directiva 2015/2302 se opun aplicării principiilor disponibilității și coerenței, consacrate la articolul 216 și la articolul 218 alineatul 1 din LEC, în cazul în care aceste principii procedurale pot împiedica protecția deplină a consumatorului reclamant?

1)

Articolul 15 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 (1) trebuie să fie interpretat în sensul că un stat membru competent pentru soluționarea cauzei pe fond poate solicita instanței judecătorești dintr-un alt stat membru cu care copilul are o legătură specială, în cazul în care consideră că această instanță judecătorească este mai bine plasată pentru a soluționa cauza sau o parte specifică a acesteia, să își exercite competența chiar și atunci când acest alt stat membru este un stat membru în care copilul a dobândit reședința obișnuită ca urmare a unei deplasări ilicite?

2)

În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare:

Articolul 15 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 (JO 2003, L 338, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 183) trebuie să fie interpretat în sensul că criteriile referitoare la transferul de competență prevăzute de acesta sunt reglementate în mod exhaustiv, fără a fi nevoie de criterii suplimentare în ceea ce privește procedurile inițiate în temeiul articolului 8 litera f) din Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii?

1)

Articolul 15 din Directiva privind calificarea (1) coroborat cu articolul 2 litera (g) din Directiva privind calificarea, cu articolul 4 din Directiva privind calificarea, cu articolul 4 din Carta drepturilor fundamentale și cu articolul 19 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale trebuie interpretat în sensul că, pentru a stabili dacă un solicitant are nevoie de protecție subsidiară, trebuie analizate și evaluate integral și în mod interdependent toate elementele relevante care privesc atât situația individuală și circumstanțele personale ale solicitantului, cât și situația generală din țara de origine, înainte de a se indica forma de manifestare a vătămărilor grave de temut care poate fi susținută cu aceste elemente?

2)

În cazul unui răspuns negativ din partea Curții la prima întrebare, aprecierea situației individuale și a circumstanțelor personale ale solicitantului în cadrul aprecierii în raport cu articolul 15 litera (c) din Directiva privind calificarea, despre care Curtea a precizat deja că trebuie luate în considerare în acest scop, este mai cuprinzătoare decât verificarea respectării cerinței individualizării prevăzute în Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza N.A. împotriva Regatului Unit (2)? Aceste elemente pot fi luate în considerare, cu privire la aceeași cerere de protecție subsidiară, în aprecierea în raport atât cu articolul 15 litera (b) din Directiva privind calificarea, cât și cu articolul 15 litera (c) din Directiva privind calificarea?

3)

Articolul 15 din Directiva privind calificarea trebuie interpretat în sensul că, pentru aprecierea nevoii de protecție subsidiară, așa-numita scară progresivă, despre care Curtea a precizat deja că trebuie aplicată în aprecierea unei temeri invocate legate de vătămările grave prevăzute la articolul 15 litera (c) din Directiva privind calificarea, trebuie aplicată și în aprecierea unei temeri invocate legate de vătămările grave prevăzute la articolul 15 litera (b) din Directiva privind calificarea?

4)

Articolul 15 din Directiva privind calificarea coroborat cu articolul 1 din Carta drepturilor fundamentale, cu articolul 4 din Carta drepturilor fundamentale și cu articolul 19 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale trebuie interpretat în sensul că circumstanțele umanitare care reprezintă o consecință (in)directă a acțiunilor și/sau a omisiunilor unui agent de vătămare gravă trebuie luate în considerare atunci când se evaluează dacă un solicitant are nevoie de protecție subsidiară?

1)

Articolele 2, 4, 5, 27 și 29 din Directiva privind cetățenia 2004/38 (1), care pun în aplicare articolele 20 și 21 TFUE, trebuie interpretate în sensul că nu se opun reglementării unui stat membru [în speță, care derivă din articolele 18 și 22 din Ministerieel Besluit van 30 juni 2020 houdende dringende maatregelen om de verspreiding van het coronavirus COVID-19 te beperken (Ordinul ministerial din 30 iunie 2020 privind măsurile urgente de limitare a răspândirii coronavirusului COVID-19) (după modificarea prin articolul 3 șu 5 din Ordinul Ministerial din 10 iulie 2020)], care, printr-o măsură generală:

2)

Articolele 1, 3, și 22 din Codul frontierelor Schengen (2) trebuie interpretate în sensul că nu se opun reglementării unui stat membru [în speță, articolele 18 și 22 din Ordinul Ministerial din 30 iunie 2020 privind măsurile urgente de limitare a răspândirii coronavirusului COVID-19 (după modificarea prin articolele 3 și 5 din Ordinul Ministerial din 10 iulie 2020)] care impune o interdicție de ieșire pentru călătoriile neesențiale din Belgia către țările din cadrul UE și al zonei Schengen și o interdicție de intrare din aceste țări către Belgia, care nu doar că poate fi controlată și sancționată, ci poate fi pusă în aplicare din oficiu de ministru, de primar și de comandantul poliției?

1.

Principiul non bis in idem, prevăzut la articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și la articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, se opune unei proceduri penale inițiate într-un stat membru împotriva aceleiași persoane și pentru aceleași fapte care au făcut deja obiectul unei proceduri penale într-un alt stat membru, care a fost soluționată în mod definitiv printr-o decizie a procurorului prin care s-a dispus clasarea procedurii de urmărire penală?

2.

Este compatibilă cu principiul non bis in idem, prevăzut la articolul 50 din cartă și la articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, și împiedică în mod definitiv inițierea unei noi proceduri penale într-un stat membru împotriva aceleiași persoane și pentru aceleași fapte împrejurarea că, deși în ceea ce privește decizia procurorului prin care se dispune clasarea procedurii penale (a anchetei) într-un stat membru este prevăzută posibilitatea reluării urmăririi penale până la momentul la care se prescrie infracțiunea, parchetul a considerat că nu se justifică reluarea procedurii din oficiu?

3.

Este compatibilă cu principiul non bis in idem, stabilit la articolul 50 din cartă și la articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, și poate fi considerată suficient de aprofundată și de exhaustivă o procedură de urmărire penală clasată cu privire la un inculpat care nu a fost audiat în calitate de suspect în legătură cu o infracțiune privind coinculpații săi, deși s-au efectuat anchete precontencioase împotriva acestei persoane în calitate de inculpat, iar clasarea procedurii de urmărire penală s-a bazat pe informațiile din investigație furnizate în urma unei cereri de asistență judiciară, precum și pe furnizarea de date privind conturile bancare și pe declarațiile coinculpaților în calitate de suspecți?

1)

Articolul 10 alineatul (1) partea introductivă și litera (e) din Directiva privind calificarea (1) trebuie interpretat în sensul că motivul de persecuție reprezentat de opinia politică poate fi invocat și de solicitanți care doar afirmă că au o credință politică și/sau că exprimă această credință, fără ca ei să fi fost supuși atitudinii negative a unui agent de persecuție pe durata șederii în țara de origine și în țara gazdă, de la sosirea în aceasta din urmă?

2)

În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea 1, prin urmare dacă o credință politică este suficientă pentru a fi considerată opinie politică, care este locul pe care trebuie să îl ocupe tăria acelei opinii, idei sau credințe politice, precum și importanța pe care străinul o acordă activităților care decurg din aceasta, în analiza și evaluarea unei cereri de azil, adică în analiza realismului temerii de persecuție pe care o susține acest solicitant?

3)

În cazul unui răspuns negativ la întrebarea 1, criteriul aplicat este acela că respectiva opinie politică trebuie să fie adânc înrădăcinată și, în caz contrar, care este criteriul care trebuie instituit și cum trebuie aplicat acesta?

4)

Dacă criteriul aplicat este că respectiva opinie politică trebuie să fie adânc înrădăcinată, i se poate cere unui solicitant care nu poate demonstra că are o opinie politică adânc înrădăcinată să înceteze să-și mai exprime opinia politică odată cu revenirea în țara de origine, pentru a nu stârni atitudinea negativă a unui agent de persecuție?

1)

Există în prezenta cauză o situație de „bis in idem”, în sensul articolului 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și al articolului 54 din Convenția de punere în aplicare a acordului Schengen, pentru motivul că este vorba despre aceeași situație de fapt, ținând seama de întinderea pe care jurisprudența europeană o conferă acestei noțiuni, sau, dimpotrivă, această apreciere intră în sarcina instanței de trimitere, în conformitate cu principiile enunțate în prezenta decizie, printre care necesitatea unei contopiri a pedepselor și stabilirea unei limite de pedeapsă în conformitate cu criteriul proporționalității, pentru motivul că este vorba despre o infracțiune unică și continuată?

2)

În ipoteza în care se consideră că nu există o situație de „bis in idem”, pentru motivul că nu există o identitate deplină între fapte, conform criteriilor enunțate în prezenta decizie:

1)

În cadrul aprecierii calității de consumator a reclamantei în sensul articolelor 17 și 18 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 (1) prezintă importanță

2)

Este posibil ca reclamanta să nu se mai poată prevala de calitatea de consumator dacă aceasta a revândut autovehiculul în august 2019 și ar fi relevant dacă ar fi obținut profit cu această ocazie?

3)

Calitatea de consumator a reclamantei trebuie respinsă pentru simplul fapt că a semnat un contract de vânzare-cumpărare formulat în avans de pârâtă, în a cărui redactare figura denumirea cumpărătorului ca „societate”, iar sub titlul scris cu litere mai mici „Acorduri speciale” era vorba despre „tranzacție între comercianți/fără returnare, fără garanție/livrarea are loc numai după primirea banilor”, fără a contesta acest lucru și fără a semnala calitatea sa de consumator?

4)

Reclamantei trebuie să i se impute un comportament al partenerului său care, în calitate de concesionar de automobile, a intermediat vânzarea-cumpărarea, din care pârâta ar fi putut deduce că reclamanta avea calitatea de întreprinzător?

5)

În aprecierea calității sale de consumator este în detrimentul reclamantei faptul că instanța de prim grad de jurisdicție nu a putut stabili motivul pentru care contractul scris de vânzare-cumpărare diferă de oferta prealabilă efectuată prin intermediul partenerului reclamantei în legătură cu denumirea cumpărătoarei și aspectele discutate în această privință în cadrul contactelor telefonice dintre partenerul reclamantei și un vânzător al pârâtei?

6)

Prezintă importanță în privința calității de consumator a reclamantei faptul că, la câteva săptămâni de la preluarea autovehiculului de la pârâtă, partenerul reclamantei a întrebat telefonic dacă exista posibilitatea de a menționa TVA-ul?

1)

Regula enunțată la litera (b) a alineatului (1) al articolului 153 din Regulamentului (UE) nr. 1308/2013 din 17 decembrie 2013 (1), potrivit căreia statutul unei organizații de producători impune membrilor săi „să aparțină unei singure organizații de producători pentru un anumit produs al producătorului”, trebuie interpretată în sensul că este valabilă numai pentru membrii producători?

2)

Pentru a asigura respectarea principiului prevăzut la litera (c) a alineatului (2) al articolului 153 din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013, potrivit căruia producătorii membri ai unei organizații de producători trebuie să exercite un control democratic asupra organizației și a deciziilor sale:

1)

Articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1370/2007/CE (1) trebuie interpretat în sensul că se opune aplicării Regulamentului (CE) nr. 1370/2007 în privința exploatării serviciilor publice naționale și internaționale de transport de călători combinat, în care, pe de o parte, serviciul public de transport are caracter unitar în scopul atribuirii și este prestat cu tramvaiul, cu funicularul și cu cabina și, pe de altă parte, transportul pe șine absoarbe peste 50 % din serviciul atribuit operatorului în mod global și unitar?

2)

În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, în măsura în care se consideră că Regulamentul nr. 1370/2007, citat anterior, se aplică și exploatării serviciilor publice naționale și internaționale de transport de călători combinat, în care, pe de o parte, serviciul public de transport are caracter unitar în scopul atribuirii și este prestat cu tramvaiul, cu funicularul și cu cabina și, pe de altă parte, transportul pe șine absoarbe peste 50 % din serviciul atribuit operatorului în mod global și unitar, articolul 5 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 1370/2007 trebuie interpretat în sensul că impune, inclusiv în legătură cu atribuirea directă în favoarea unui operator intern a unui contract de servicii publice care include transportul de călători cu tramvaiul, verificarea formei juridice a actului de atribuire, având ca efect excluderea din domeniul de aplicare al articolului 5 alineatul (2), citat anterior, a actelor care nu au fost încheiate în forma de contract de concesiune de servicii?

3)

În cazul unui răspuns afirmativ la a doua întrebare, articolul 5 punctul 1 litera (b) și articolul 5 punctul 2 din Directiva 2014/23/UE (2) trebuie interpretate în sensul că transferarea către entitatea căreia i se atribuie contractul a riscului operațional de exploatare a serviciilor trebuie exclusă atunci când contractul care face obiectul atribuirii: a) se bazează pe costul brut, iar veniturile îi revin autorității contractante; b) prevede în favoarea operatorului, ca venituri din exploatare, doar o remunerație plătită de autoritatea [contractantă], care se calculează în funcție de volumul serviciilor prestate (așadar, cu excluderea riscului de cerere); c) lasă în sarcina autorității contractante riscul operațional de cerere (pentru reducerea remunerațiilor ca urmare a reducerii volumului serviciilor peste anumite limite prestabilite), riscul de reglementare (pentru modificări legislative sau administrative, precum și pentru acordarea cu întârziere a unor autorizații și/sau certificate de către entități competente), riscul financiar (pentru neplata sau plata cu întârziere a remunerațiilor, precum și pentru neajustarea remunerațiilor), precum și riscul de forță majoră (care decurge din modificarea neprevizibilă a condițiilor de prestare a serviciilor); precum și d) transferă entității căreia i se atribuie contractul riscul operațional de ofertă (pentru variațiile costurilor aferente elementelor care nu pot fi controlate de operator – energie, materii prime și materiale), riscul legat de raporturile de muncă (care decurge din variațiile costurilor de personal în temeiul negocierii colective), riscul de exploatare (care decurge dintr-o dinamică negativă a costurilor de exploatare ca urmare a unor estimări eronate), precum și riscul în materie socială și de mediu (care decurge din evenimente accidentale în cursul executării cu privire la bunuri care servesc la prestarea serviciilor)?

4)

În sfârșit, articolul 107 alineatul (1) TFUE și articolul 108 alineatul (3) TFUE trebuie interpretate în sensul că, în cadrul unei atribuiri directe a unui contract de servicii publice de transport de călători dispuse de o autoritate locală competentă în favoarea unui operator intern, constituie ajutor de stat supus procedurii de control prealabil prevăzute la articolul 108 alineatul (3) TFUE o compensație pentru obligațiile de serviciu public calculată pe baza costurilor de exploatare care, deși legate de necesitățile previzibile ale serviciului, sunt, pe de o parte, stabilite ținând seama de costurile istorice ale serviciului prestat de operatorul care urmează să fie înlocuit, a cărui concesiune de servicii a fost prelungită pentru o perioadă de peste zece ani, și, pe de altă parte, se raportează la costuri sau la remunerații aferente tot atribuirii precedente sau, oricum, referitoare la parametri standard de piață care vizează ansamblul operatorilor din domeniu?

1)

Dispozițiile Regulamentului (CEE) nr. 2080/92 al Consiliului din 30 iunie 1992 de instituire a unui regim de ajutoare comunitare pentru măsuri silvicole în agricultură (1), fără însă a prevedea un regim de decădere și de sancțiuni, se opun, ținând seama totodată de dispozițiile Regulamentului (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene (2), aplicării unei dispoziții de drept intern care, în punerea în aplicare a dispozițiilor Regulamentului 2080/92, prevede, în cazul unei neregularități constatate în ceea ce privește acordarea ajutoarelor, decăderea din dreptul la acestea și restituirea sumelor primite cu acest titlu?

2)

În cazul unui răspuns negativ la [prima întrebare], dispozițiile Regulamentului (CEE) nr. 2080/92 al Consiliului din 30 iunie 1992 de instituire a unui regim de ajutoare comunitare pentru măsuri silvicole în agricultură se opun, ținând seama totodată de dispozițiile Regulamentului (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 și de principiile echității și proporționalității enunțate în al optulea considerent al acestuia din urmă, aplicării unei dispoziții de drept intern care, în punerea în aplicare a dispozițiilor Regulamentului 2080/92, prevede, în cazul unei neregularități constatate în ceea ce privește acordarea ajutoarelor, decăderea din dreptul la acestea și restituirea sumelor primite cu acest titlu, în situația în care suprafața reîmpădurită sau ameliorată este mai mică de 20 % din cea eligibilă pentru acordarea ajutorului și pentru care s a plătit ajutorul?

3)

În cazul unui răspuns negativ la [prima întrebare], dispozițiile Regulamentului (CEE) nr. 2080/92 al Consiliului din 30 iunie 1992 de instituire a unui regim de ajutoare comunitare pentru măsuri silvicole în agricultură se opun, ținând seama totodată de dispozițiile Regulamentului (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995, aplicării retroactive a unei dispoziții de drept intern care, în punerea în aplicare a dispozițiilor Regulamentului 2080/92, prevede, în cazul unei neregularități constatate în ceea ce privește acordarea ajutoarelor, decăderea din dreptul la acestea și restituirea sumelor primite cu acest titlu?

4)

În cazul unui răspuns negativ la [prima întrebare], dispozițiile Regulamentului (CEE) nr. 2080/92 al Consiliului din 30 iunie 1992 de instituire a unui regim de ajutoare comunitare pentru măsuri silvicole în agricultură se opun, ținând seama totodată de dispozițiile Regulamentului (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995, interpretării unei dispoziții de drept intern, care, în punerea în aplicare a dispozițiilor Regulamentului 2080/92, prevede, în cazul unei neregularități constatate în ceea ce privește acordarea ajutoarelor, decăderea din dreptul la acestea și restituirea sumelor primite cu acest titlu, în sensul că beneficiarul trebuie să restituie integral sumele primite cu acest titlu, iar nu, mai degrabă, să restituie doar sumele aferente anului pentru care a fost constatată neregularitatea în ceea ce privește acordarea ajutoarelor?

„1)

Situațiile de fapt în care, la anchetarea unei infracțiuni în legătură cu deținerea de substanțe stupefiante împotriva unui cetățean în privința căruia poliția dispune de informații că se află în posesia unor substanțe stupefiante, au fost aplicate măsuri de constrângere sub forma percheziției corporale și a sechestrului intră în domeniul de aplicare al Directivei 2013/48/UE (1) privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate, precum și al Directivei 2012/13/UE (2) privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale?

2)

În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, care este calitatea unei astfel de persoane în sensul directivelor, atunci când dreptul național nu prevede calitatea procesuală de «persoană suspectată», iar persoanei nu i-a fost atribuită calitatea de «persoană acuzată» prin notificare oficială și unei astfel de persoane trebuie să îi fie asigurate dreptul la informare și dreptul de a avea acces la un avocat?

3)

Principiile legalității și interzicerii arbitrarului permit o dispoziție națională precum articolul 219 alineatul (2) din Nakazatelno-protsesualen kodeks (Codul de procedură penală, denumit în continuare «NPK»), care prevede că autoritatea de anchetă poate să atribuie persoanei calitatea de persoană acuzată și prin întocmirea procesului-verbal privind prima acțiune de anchetare îndreptată împotriva acesteia, în cazul în care dreptul național nu prevede calitatea procesuală de «persoană suspectată», iar drepturile la apărare iau naștere, în temeiul dreptului național, numai de la data atribuirii formale a calității de «persoană acuzată» care e lăsată la aprecierea autorității de anchetă? O astfel de procedură națională aduce atingere exercitării efective și substanței dreptului de a avea acces la un avocat în temeiul articolului 3 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2013/48/UE?

4)

Principiul efectivității dreptului Uniunii permite o practică națională potrivit căreia controlul jurisdicțional al măsurilor de constrângere pentru strângerea de probe, inclusiv percheziția corporală și sechestrul în cadrul urmăririi penale, nu permite să se verifice dacă s-a săvârșit o încălcare suficient de gravă a drepturilor fundamentale ale persoanelor suspectate și acuzate, garantate de articolele 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, de Directiva 2013/48/UE și de Directiva 2012/13/UE?

5)

Principiile statului de drept permit o reglementare și o jurisprudență naționale în temeiul cărora instanța nu este competentă să verifice atribuirea calității de persoană acuzată unei persoane, în condițiile în care tocmai și exclusiv de acest act formal depinde asigurarea drepturilor la apărare unui cetățean atunci când, împotriva acestuia, sunt aplicate măsuri de constrângere în scopul desfășurării anchetei?”

—

declararea recursului ca fiind admisibil și fondat;

—

anularea în tot a hotărârii atacate;

—

dacă Curtea consideră că litigiul este în stare de judecată, anularea Deciziei de punere în aplicare C(2016) 2083 final a Comisiei din 4 aprilie 2016 privind, în cadrul articolului 29 din Directiva 2001/83/CE a Parlamentului European și a Consiliului, autorizațiile de introducere pe piață a medicamentelor „Tobramicină VVB și denumirile asociate”, medicamente de uz uman care conțin substanța activă „tobramicină” (denumită în continuare „decizia atacată”) sau, în caz contrar, trimiterea cauzei la Tribunal spre rejudecare;

—

obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de recurentă în cadrul atât al prezentei proceduri, cât și al celei în primă instanță;

—

obligarea UAB VVB la plata propriilor cheltuieli de judecată efectuate în cadrul atât al prezentei proceduri, cât și al celei în primă instanță.

—

anularea în tot sau în parte a hotărârii atacate;

—

anularea în tot sau în parte a Deciziei C(2017) 6467 final din 27 septembrie 2017 referitoare la o procedură inițiată în temeiul articolului 101 TFUE și al articolului 53 din Acordul privind SEE (Cazul AT.39824 – Camioane) și/sau reducerea amenzilor relevante

—

sau trimiterea cauzei Tribunalului spre rejudecare și

—

obligarea Comisiei Europene la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii în primă instanță și prezentului recurs.

1.

În cadrul primului motiv, recurentele susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când nu a recunoscut că Comisia, prin faptul că a adoptat Decizia de tranzacție (1) și că și-a continuat ulterior investigația împotriva Scania făcând apel la aceeași echipă însărcinată cu soluționarea cazului, a încălcat articolul 41 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența Curții de Justiție.

2.

În cadrul celui de al doilea motiv, recurentele susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a calificat domeniul de aplicare geografic al comportamentului la nivel german ca extinzându-se la întregul SEE, în condițiile în care acesta era limitat la Germania.

3.

În cadrul celui de al treilea motiv, recurentele susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a calificat seriile de acte la trei niveluri diferite ca o încălcare unică.

4.

Cu titlu subsidiar, în cadrul celui de al patrulea motiv, recurentele susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a menținut o amendă în legătură cu un comportament care este supus prescripției.

1)

Respinge acțiunea.

2)

Obligă Daimler AG la plata cheltuielilor de judecată.

1)

Respinge acțiunea.

2)

Obligă Daimler AG la plata cheltuielilor de judecată.

1)

Respinge acțiunea.

2)

Obligă Daimler AG la plata cheltuielilor de judecată.

1)

Respinge acțiunea.

2)

Obligă Daimler AG la plata cheltuielilor de judecată.

1)

Respinge acțiunea.

2)

Obligă Copal Tree Brands, Inc. la plata cheltuielilor de judecată.

1)

Respinge acțiunea ca inadmisibilă.

2)

Îl obligă pe domnul Alessandro Di Taranto la plata cheltuielilor de judecată.

1)

Respinge cererea de măsuri provizorii.

2)

Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.

1)

Suspendă executarea Deciziei Consiliului Uniunii Europene din 27 septembrie 2021 prin care se impune reclamantei o sancțiune disciplinară de revocare cu efect de la 1 octombrie 2021.

2)

Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.

1)

Respinge cererea de măsuri provizorii.

2)

Constată că nu mai este necesar să se pronunțe asupra cererilor de intervenție formulate de Comisia Europeană, de Regatul Belgiei, de Republica Franceză și de Republica Polonă.

3)

Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul, cu excepția celor efectuate de Comisia Europeană, de Regatul Belgiei, de Republica Franceză și de Republica Polonă. Acestea din urmă suportă cheltuielile de judecată în cadrul cererii lor de intervenție.

—

anularea Deciziei (UE) a Comisiei din 21 decembrie 2021 privind ajutorul de stat SA.63402 (2021/N) – Portugalia – COVID-19: Despăgubiri pentru TAP III și

—

obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

1.

Primul motiv întemeiat pe aplicarea eronată de către Comisie a articolului 107 alineatul (2) litera (b) TFUE și pe săvârșirea unei erori vădite de apreciere la evaluarea proporționalității ajutorului pentru prejudiciul cauzat de pandemia de COVID-19.

2.

Al doilea motiv întemeiat pe faptul că decizia încalcă dispoziţiile specifice ale TFUE și principiile generale ale dreptului Uniunii care au stat la baza liberalizării transportului aerian european încă de la sfârșitul anilor 1980 (de exemplu, principiile nediscriminării, liberei prestări a serviciilor și libertății de stabilire).

3.

3. Al treilea motiv întemeiat pe neinițierea de către Comisie a unei proceduri oficiale de investigare în pofida existenţei unor „dificultăţi grave” și pe încălcarea drepturilor procedurale ale reclamantei.

4.

Al patrulea motiv întemeiat pe încălcarea de către Comisie a obligaţiei sale de motivare în conformitate cu articolul 296 alineatul (2) TFUE.

—

recunoașterea interesului legitim al reclamantei de formulare a prezentei acțiuni în anulare în temeiul articolului 263 TFUE;

—

declararea prezentei acțiuni în anulare drept întemeiată și admisibilă, în conformitate cu articolul 263 TFUE;

—

anularea Deciziei C(2022) 324 final din 25 ianuarie 2022 de modificare a Deciziei C(2013) 306 final din 23 ianuarie 2013 privind procedura în temeiul articolului 101 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (AT.39839 — Telefónica y Portugal Telecom), în conformitate cu articolul 264 TFUE;

—

cu titlu subsidiar și tot în conformitate cu articolul 264 TFUE, pentru motivele invocate, reducerea amenzii aplicate reclamantei în temeiul articolului 1 din decizia atacată;

—

obligarea Comisiei Europene la plata cheltuielilor de judecată și a cheltuielilor efectuate de reclamantă.

1.

Primul motiv întemeiat pe nerespectarea temeiurilor de fapt și de drept cuprinse în hotărârea Tribunalului. Reclamanta susține că Decizia C(2022) 324 final din 25 ianuarie 2022 de modificare a Deciziei C(2013) 306 final din 23 ianuarie 2013 privind o procedură în temeiul articolului 101 din Tratatul privind funționarea Uniunii Europene (AT.39839 — Telefónica y Portugal Telecom) presupune o nouă interpretare a clauzei de neconcurență care constituie o nerespectare a temeiurilor de fapt și de drept și a autorității de lucru judecat a hotărârii Tribunalului, astfel încât decizia atacată trebuie anulată.

2.

Al doilea motiv întemeiat pe nerespectarea formalităților substanțiale și pe încălcarea dreptului la apărare al Pharol ca urmare a faptului că nu i s-a comunicat o comunicare privind obiecțiunile. Reclamanta susține că, în măsura în care a adoptat o nouă interpretare a clauzei de neconcurență care are incidență asupra aprecierilor referitoare la întinderea încălcării, Comisia ar fi trebuit să trimită o nouă comunicare privind obiecțiunile, în lipsa căreia a încălcat o formalitate substanțială și dreptul de apărare al reclamantei, ceea ce justifică anularea deciziei atacate.

3.

Al treilea motiv întemeiat pe o eroare în determinarea valorii vânzărilor care sunt legate de încălcare. În particular, reclamanta susține că elementul esențial pentru a analiza existența unei concurențe potențiale, în vederea calculării precise a vânzărilor legate direct sau indirect de încălcare, trebuie să fie posibilitatea efectivă de a intra pe fiecare piață în discuție, cu alte cuvinte inexistența unor bariere insurmontabile la intrare și, dacă această situație se regăsește, existența unor posibilități reale și concrete ale întreprinderii pentru a intra pe fiecare dintre piețe, fără să fie suficientă constatarea inexistenței unor bariere insurmontabile efectuată de Comisie, chiar dacă în mod eronat, în decizia atacată.

—

anularea Deciziei (UE) a Comisiei din 22 decembrie 2021 privind ajutorul de stat SA.100121 (2021/N) – Portugalia – COVID-19: Despăgubiri pentru TAP III și

—

obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

1.

Primul motiv întemeiat pe aplicarea eronată de către Comisie a articolului 107 alineatul (2) litera (b) TFUE și săvârșirea unei erori vădite de apreciere la evaluarea proporționalității ajutorului pentru prejudiciul cauzat de pandemia de COVID-19.

2.

Al doilea motiv întemeiat pe faptul că decizia încalcă dispoziţiile specifice ale TFUE și principiile generale ale dreptului Uniunii care au stat la baza liberalizării transportului aerian european încă de la sfârșitul anilor ’80 (de exemplu, principiile nediscriminării, liberei prestări a serviciilor și libertății de stabilire).

3.

Al treilea motiv întemeiat pe neinițierea de către Comisie a unei proceduri de investigare oficiale în pofida existenţei unor „dificultăţi grave” și pe încălcarea drepturilor procedurale ale reclamantei.

4.

Al patrulea motiv întemeiat pe încălcarea de către Comisie a obligaţiei sale de motivare în conformitate cu articolul 296 alineatul (2) TFUE.

—

anularea secțiunii 1.10 și a secțiunilor 3.10.1-3.10.8 din Decizia BCE nr. ECB-SSM-2022-FRBNP-7 (adoptată împreună cu anexele sale) din 2 februarie 2022, în măsura în care prevede măsuri care trebuie adoptate privind angajamentele de plată irevocabile referitoare la schemele de garantare a depozitelor sau la fondurile de rezoluție;

—

obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată;

—

adoptarea, în temeiul articolelor 88 și 89 din Regulamentul de procedură, a unei măsuri de organizare a procedurii prin care BCE să comunice deciziile privind angajamentele de plată irevocabile adoptate pentru alte instituții bancare pentru anul 2021, în special cele referitoare la celelalte instituții bancare franceze.

1.

Primul motiv, întemeiat o eroare de drept și pe încălcarea articolului 266 TFUE. Reclamanta susține în acest sens că, prin impunerea în cadrul deciziei atacate a unei măsuri de principiu generale și întemeiate pe un raționament care nu ține seama de situația sa prudențială individuală, BCE și-ar fi depășit puterile conferite prin Regulamentul nr. 1024/2013 (1), astfel cum au fost precizate prin jurisprudența Tribunalului Uniunii Europene.

2.

Al doilea motiv, întemeiat o eroare vădită de apreciere și pe încălcarea principiului bunei administrări. Reclamanta apreciază că BCE, prin faptul că a omis să țină seama de ansamblul elementelor relevante ce caracterizau situația sa specifică, a tras concluzii eronate în ceea ce privește riscurile prudențiale care ar fi generate de recurgerea la angajamente de plată irevocabile (denumite în continuare „API”) asupra situației sale individuale.

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe o eroare de drept din cauza lipsirii de efect util a dispozițiilor dreptului Uniunii care reglementează recurgerea la API. Potrivit reclamantei, întrucât BCE și-a întemeiat analiza pe considerații de principiu care nu pot conduce decât la o cerință de deducere integrală a API din fondurile proprii de nivel 1 de bază, aceasta ar conduce la lipsirea de efect util a textelor de drept al Uniunii care autorizează instituțiile de credit să recurgă la API pentru a-și îndeplini o parte din obligațiile lor față de fondurile de rezoluție și de schemele de garantare a depozitelor.

1.

Al patrulea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiului proporționalității, pentru motivul că BCE a impus reclamantei o măsură de deducere nejustificată și disproporționată în raport cu situația sa prudențială.

—

anularea secțiunii 1.3 și a secțiunilor 3.3.1-3.3.8 din Decizia BCE nr. ECB-SSM-2022-FRBPC-10 (adoptată împreună cu anexele sale) din 2 februarie 2022, în măsura în care prevede măsuri care trebuie adoptate privind angajamentele de plată irevocabile referitoare la schemele de garantare a depozitelor sau la fondurile de rezoluție;

—

obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată;

—

adoptarea, în temeiul articolelor 88 și 89 din Regulamentul de procedură, a unei măsuri de organizare a procedurii prin care BCE să comunice deciziile privind angajamentele de plată irevocabile adoptate pentru alte instituții bancare pentru anul 2021, în special cele referitoare la celelalte instituții bancare franceze.

—

anularea secțiunii 1.5 și a secțiunilor 3.5.1-3.5.8 din Decizia BCE nr. ECB-SSM-2022-FRCAG-5 (adoptată împreună cu anexele sale) din 2 februarie 2022, în măsura în care prevede măsuri care trebuie adoptate privind angajamentele de plată irevocabile referitoare la schemele de garantare a depozitelor sau la fondurile de rezoluție;

—

obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată;

—

adoptarea, în temeiul articolelor 88 și 89 din Regulamentul de procedură, a unei măsuri de organizare a procedurii prin care BCE să comunice deciziile privind angajamentele de plată irevocabile adoptate pentru alte instituții bancare pentru anul 2021, în special cele referitoare la celelalte instituții bancare franceze.

—

anularea secțiunii 1.4 și a secțiunilor 3.4.1-3.4.8 din Decizia BCE nr. ECB-SSM-2022-FRCMU-6 (adoptată împreună cu anexele sale) din 2 februarie 2022, în măsura în care prevede măsuri care trebuie adoptate privind angajamentele de plată irevocabile referitoare la schemele de garantare a depozitelor sau la fondurile de rezoluție;

—

obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată;

—

adoptarea, în temeiul articolelor 88 și 89 din Regulamentul de procedură, a unei măsuri de organizare a procedurii prin care BCE să comunice deciziile privind angajamentele de plată irevocabile adoptate pentru alte instituții bancare pentru anul 2021, în special cele referitoare la celelalte instituții bancare franceze.

—

anularea secțiunii 1.2 și a secțiunilor 3.2.1-3.2.8 din Decizia BCE nr. ECB-SSM-2022-FRBPL-1 (adoptată împreună cu anexele sale) din 2 februarie 2022, în măsura în care prevede măsuri care trebuie adoptate privind angajamentele de plată irevocabile referitoare la schemele de garantare a depozitelor sau la fondurile de rezoluție;

—

obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată;

—

adoptarea, în temeiul articolelor 88 și 89 din Regulamentul de procedură, a unei măsuri de organizare a procedurii prin care BCE să comunice deciziile privind angajamentele de plată irevocabile adoptate pentru alte instituții bancare pentru anul 2021, în special cele referitoare la celelalte instituții bancare franceze.

—

anularea secțiunii 1.6 și a secțiunilor 3.6.1-3.6.8 din Decizia BCE nr. ECB-SSM-2022-FRSOG-7 (adoptată împreună cu anexele sale) din 2 februarie 2022, în măsura în care prevede măsuri care trebuie adoptate privind angajamentele de plată irevocabile referitoare la schemele de garantare a depozitelor sau la fondurile de rezoluție;

—

obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată;

—

adoptarea, în temeiul articolelor 88 și 89 din Regulamentul de procedură, a unei măsuri de organizare a procedurii prin care BCE să comunice deciziile privind angajamentele de plată irevocabile adoptate pentru alte instituții bancare pentru anul 2021, în special cele referitoare la celelalte instituții bancare franceze.

—

anularea Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2022/427 al Consiliului din 15 martie 2022 privind punerea în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 269/2014 privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2022, L 87, p. 1), în măsura în care acesta îl vizează pe reclamant;

—

anularea Deciziei (PESC) 2022/429 a Consiliului din 15 martie 2022 de modificare a Deciziei 2014/145/PESC privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2022, L 87, p. 44), în măsura în care aceasta îl vizează pe reclamant;;

—

obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor efectuate de reclamant.

1.

Primul motiv întemeiat pe o excepție de nelegalitate a articolului 1 literele (d) și (g) din Regulamentul (UE) 2022/330 al Consiliului din 25 februarie 2022 de modificare a Regulamentului (UE) nr. 269/2014 privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2022, L 51, p. 1) și pe o încălcare a principiilor egalității de tratament, securității juridice și bunei administrări.

2.

Al doilea motiv întemeiat pe încălcarea articolelor 7 și 24 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, pe încălcarea articolelor 2 și 3 din Convenția de la New York privind drepturile copilului și pe încălcarea articolului 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

3.

Al treilea motiv întemeiat pe încălcarea obligației de motivare.

4.

Al patrulea motiv întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare.

5.

Al cincilea motiv întemeiat pe eroarea vădită în aprecierea situației de fapt.

6.

Al șaselea motiv întemeiat pe încălcarea principiului general al proporționalității.

7.

Al șaptelea motiv întemeiat pe încălcarea disproporționată a dreptului de proprietate, a libertății de a desfășura o activitate comercială și a dreptului la exercitarea profesiei.