Cap5

Capitolul 5

POLITICA MONETARĂ ŞI INSTRUMENTELE
POLITICII MONETARE
5.1. Politica monetară
5.2. Instrumentele politicii monetare
5.2.1. Limitarea creditului
5.2.2. Acţiunile autorităţii monetare asupra cererii de monedă
(sistemul rezervelor obligatorii)
5.2.3. Acţiunile autorităţii monetare asupra ofertei de monedă
centrală (politica de rescontare şi politica de bază monetară)
5.2.4. Acţiunile autorităţii monetare asupra costului monedei centrale
(rata de dobânda)
5.3. Efectele politicii monetare asupra activităţii bancare
5.3.1. Influenţa politicii monetare asupra situaţiei şi valorii băncii
5.3.2. Rolul politicii monetare în anumite crize bancare recente
5.4. Canale de transmitere ale politicii monetare
5.5. Efectele politicii monetare
5.6. Eficacitatea politicii monetare
5.7. Politica monetară a BNR si instrumentele politicii monetare în
România
5.7.1. Evoluţia politicii monetare în România
5.7.2. Instrumentele de politică monetară utilizată de BNR
5.7.3. Aplicarea rezervei minime obligatorii în România
5.8. Probleme rezolvate
Test de autoevaluare
Bibliografie

OBIECTIVE PROPUSE

însuşirea de noţiuni cheie: politica monetară, instrumente ale politicii monetare, politica de
open-market, manevrarea ratei rezervei minime obligatorii, manevrarea ratei oficiale a
scontului, încadrarea (limitarea) creditului;
cunoaşterea mecanismelor de utilizare a instrumentelor de politica monetară in ţările
dezvoltate şi înţelegerea evoluţiei acestora în conformitate cu contextul economic;
cunoaşterea mecanismului de aplicare a politicii monetare în România, în perioada de
tranziţie şi a perspectivelor acesteia în vederea integrării monetare europene;
formarea deprinderilor de calcul a rezervei minime obligatorii potrivit metodologiei
bancare;
cuantificarea efectelor antrenate de utilizarea instrumentelor de politică monetară asupra
activităţii bancare;
cunoaşterea principalelor corelaţii între politica monetară şi indicatorii macroeconomici.

CAPITOLUL 5

5.1. Politica monetară
Politica monetară reprezintă unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul
căreia se acţionează asupra cererii şi ofertei de monedă din economie. Importanţa politicii
monetare rezultă din obiectivul fundamental al acesteia, respectiv stabilitatea preţurilor, la care
se adaugă limitarea inflaţiei şi menţinerea valorii interne şi externe a monedei. Responsabilitatea
îndeplinirii acestor obiective revine băncii centrale, care deţine monopolul în formularea şi
transpunerea în practică a obiectivelor politicii monetare.
Stabilitatea preţurilor constituie obiectivul fundamental al politicii monetare dar, în
acelaşi timp, reprezintă un obiectiv central al politicii economice, alături de: creşterea economică
durabilă, ocuparea deplină a forţei de muncă, sustenabilitatea balanţei de plăţi. Pentru atingerea
acestor obiective, la nivelul fiecărei ţări, sunt identificate instrumentele care să conducă la cele
mai bune rezultate, dintre care cele mai însemnate sunt: politica fiscală, politica veniturilor,
politica monetară, politica valutară şi politica comercială .
Politica monetară contribuie la realizarea politicii economice şi prin obiectivele specifice
care constau în următoarele:
a) creşterea masei monetare până la un nivel optim
b) menţinerea ratei dobânzii la un nivel corespunzător
c) practicarea unui nivel optim al ratei de schimb
d) alocarea optimă a resurselor financiare (fonduri pentru creditare) în cadrul economiei
a) Acest obiectiv cantitativ se concretizează în determinarea de către autoritatea monetară a
unui nivel de creştere a masei monetare, cât mai apropiat de rata de creştere reală a
economiei. Astfel, în anii ’70, în ţările dezvoltate, obiectivele formulate au vizat dinamica
agregatelor monetare, însă regulile au demonstrat că este dificil şi limitat un control al
masei monetare, atunci când economiile ţarilor respective participă puternic la relaţiile
comerciale şi financiare internaţionale.
b) Rata dobânzii şi nivelul optim al acesteia a fost considerată ca obiectiv fundamental al
politicii monetare până în anii ’70, situându-se în centrul analizelor lui Keynes (vezi cap. 5,
vol. 1, Moneda si Credit), care evidenţiază că banca centrală poate echilibra piaţa
monetară prin utilizarea unui nivel de echilibru al ratei de dobândă. În prezent, rata de
dobândă prezintă un rol important în cadrul politicii monetare, prin aceea că permite
menţinerea unui anumit nivel al cursului de schimb şi influenţează investiţiile agenţilor
economici .
c) Menţinerea unui anumit nivel al cursului de schimb constituie un obiectiv al politicii
monetare, prin aceea că antrenează echilibre sau dezechilibre ale balanţei de plăţi în
funcţie de aprecierea sau deprecierea monedei naţionale. Dacă nivelul cursului este
supraevaluat pentru moneda naţională, rezultă un consum de rezerve valutare, în timp ce
un curs depreciat ar putea antrena creşterea exporturilor şi majorarea disponibilităţilor in
valută .
d) Alocarea optimă a resurselor financiare, la nivelul unei ţări, constă în selectarea creditelor
în funcţie de nivelul rentabilităţilor posibile de obţinut. Un asemenea obiectiv antrenează
efecte negative, precum şi diminuarea concurenţei între agenţii economici şi diminuarea
reacţiei acestora la evoluţia ratei de dobândă. Din acest motiv se remarcă, în prezent, o
limitare a utilizării acestui obiectiv al politicii monetare .
5.2. Instrumentele politicii monetare
Pentru îndeplinirea obiectivelor de politică monetară pot fi utilizate instrumente directe şi
indirecte între care este posibilă stabilirea următoarei distincţii :
Ø instrumentele indirecte sunt utilizate de către banca centrală în relaţiile cu celelalte bănci şi
cu agenţii nefinanciari. La modul tradiţional, această categorie de instrumente include
instrumente care permit controlul asupra costului şi asupra cantităţii de monedă centrală.
Ø instrumentele directe sunt reprezentate de măsurile care afectează, în mod direct, utilizatorii
şi deţinătorii de monedă, inclusiv instituţiile financiare. Dintre acestea prezintă importanţă:

Politica monetară şi instrumentele politicii monetare
încadrarea creditului, fixarea administrativă a unor rate ale dobânzii şi controlul asupra ratei
de schimb .
Din distincţia prezentată, rezultă că instrumentele indirecte corespund acţiunilor asupra
pieţei, iar cele directe constituie măsuri ale autorităţilor monetare.
Prin fiecare tip de instrument pot fi urmărite anumite obiective, astfel încât există
posibilitatea clasificării instrumentelor după următoarea structură:
a) instrumente prin care banca centrală furnizează şi retrage moneda centrală;
b) instrumente care afectează direct activele sau pasivele băncilor;
c) instrumente care permit controlul operaţiunilor cu străinătatea.
a) În prima categorie a instrumentelor pot fi incluse următoarele tipuri de operaţiuni şi
măsuri adoptate de banca centrală:
operaţiunile de open-market şi acordarea de credite cu rată variabilă a dobânzii pe piaţa
monetară sau financiară ;
operaţiunile de rescontare; plafonarea disponibilităţilor pentru rescontare şi stabilirea
costului rescontării (rata de rescontare sau taxa specială a scontului) ;
avansurile acordate de către banca centrală statului şi celorlalte bănci: determinarea
plafonului şi a costului (ratei de dobândă) pentru aceste avansuri;
constituirea rezervelor obligatorii obişnuite şi cele constituite asupra depozitelor şi
creditelor ;
b) În a doua categorie pot fi încadrate obiective cantitative globale şi obiective selective,
dintre care pot fi enumerate următoarele:
încadrarea creditului bancar sau a finanţărilor ;
încadrarea sau limitarea depozitelor remunerate şi gestionate de către bănci ;
raporturile bilanţului (raportul dintre credite şi fonduri proprii) ;
coeficientul de utilizare obligatoriu concretizat în portofoliul minim de obligaţiuni,
bonuri de tezaur sau alte utilizări ;
controlul emisiunilor de titluri pe piaţa financiară ;
stabilirea ratei de dobândă debitoare sau creditoare ;
c) Instrumentele care permit controlul operaţiunilor cu străinătatea includ următoarele :
controlul schimburilor (împrumuturi externe autorizate, piaţa devizelor, reglementarea
poziţiei exterioare a băncilor, depozitele constituite la banca centrală din devizele
achiziţionate de către agenţii nefinanciari) ;
reglementările aplicabile dobânzilor plătite pentru depozitele nerezidenţilor şi nivelul
ratelor de dobândă ;
rezervele obligatorii constituite pentru depozitele nerezidenţilor ;
intervenţiile băncii centrale pe piaţa schimburilor valutare ;

În cadrul analizei noastre sunt abordate următoarele instrumente :
1) limitarea creditului
2) acţiunile autorităţii monetare asupra cererii de monedă (rezervele obligatorii)
3) acţiunile autorităţii montare asupra ofertei de monedă
4) acţiunile băncii centrale asupra costului monedei centrale (rata dobânzii)
5.2.1. Limitarea creditului
Încadrarea creditului constituie un instrument al politicii monetare, practicat de majoritatea
ţărilor dezvoltate cu excepţia Germaniei (unde nu figurează printre mijloacele de acţiune ale
Bundesbank-ului şi numai o revizuire a statutului de funcţionare al băncii, ar permite aplicarea unei
asemenea măsuri). În SUA, s-a practicat limitarea creditului, cu succes, până în anii ’80. Italia,
Elveţia şi Marea Britanie au utilizat acest instrument în trecut, în deceniul ’70, iar modalităţile
tehnice au prezentat o mare variabilitate. În prezent, practică asemenea măsuri Japonia şi
Portugalia, iar Spania şi Ţările de Jos au repus în aplicare limite ale creşterii creditului.
Încadrarea creditului se concretizează în controlul cantitativ direct, respectiv în fixarea
unui plafon al creşterii volumului creditelor, în decursul unei anumite perioade. Fixarea normelor

CAPITOLUL 5
poate prezenta o multitudine de modalităţi, fie prin referinţă la nivelul creditelor care figurează în
activ, aceasta fiind regula generală, fie prin referinţă la elementele de pasiv. Normele sunt
formulate în procente sau în sumă absolută, prin raportare la o dată de referinţă unică sau la
media unei perioade. Exprimarea poate fi realizată în valoare brută (fără luarea în considerare a
rambursărilor) sau în valoare netă. De asemenea, încadrarea creditului poate viza anumite
categorii de credit sau de instituţii bancare. Diversitatea modalităţilor concrete de exprimare a
limitării creditului poate fi analizată după cum urmează.
Examinarea sistemelor utilizate evidenţiază că normele de limitare sunt fixate, cel mai
adesea, procentual în raport cu nivelul creditelor distribuite la o anumită dată. Numeroase ţări
aplică un asemenea dispozitiv cu variante; băncile olandeze aleg între două date de referinţă, în
timp ce autorităţile italiene stabilesc nivelul creditelor prin raportare la volumul mediu dintr-un
trimestru dat. În Japonia se aplică un sistem de ”încadrare” a creditului identic cu cel practicat de
Elveţia în anul 1962 şi constă în exprimarea procentuală a creşterii creditelor înregistrate în anul
precedent .
Ca bază de referinţă în calculele pentru autorizarea creditului se pot folosi elementele de
pasiv, şi în mod particular evoluţia depozitelor. Un asemenea sistem a fost utilizat în Austria şi
Finlanda. În Marea Britanie, în perioada 1973-1980, s-a practicat încadrarea creditului prin
limitarea progresiei resurselor remunerate de bancă (depozitele la termen ale populaţiei,
certificatele de depozit, depozitele interbancare). Tehnica respectivă a prezentat avantajul luării
în considerare a evoluţiei contrapartidelor masei monetare şi asigurarea, din punct de vedere
teoretic, a unui mai bun control asupra lichidităţii monetare .
În majoritatea cazurilor, reglementările se aplică asupra diferenţei dintre creditele noi
acordate şi rambursările efectuate în decursul unei perioade date. Acest tip de contabilizare oferă
o mai mare supleţe activităţii de gestiune pentru băncile care acordă, în principal, credite
rambursabile pe termen scurt. Atunci când se practică operaţiunile pe termen lung cu rotaţie
lentă, o bancă nu-şi va putea dezvolta activitatea de împrumuturi în sumă brută, dincolo de
nivelul de creştere autorizat şi va resimţi constrângerile creditului .
Practica cea mai frecventă, deschiderea de linii de credit, ridică problema tratamentelor
fracţiunilor neutilizate ale acestuia. Cu privire la aspectul menţionat, prezintă importanţă măsura
în care banca dispune sau nu de facultatea de a denunţa contractul trecut cu clientul său. În Italia,
autorităţile monetare pot să nu ţină seama de împrumuturile potenţiale şi conferă băncilor dreptul
să reducă liniile de credit într-o măsură cu plafoanele autorizate. În alte ţări, Danemarca, Austria
şi Elveţia, responsabilii politicii monetare fixează plafoanele pe care le consideră posibilităţi
maxime de tragere a unor noi linii de credit .
Încadrarea creditului are o sferă largă de aplicare în Japonia, unde sunt vizate toate
instituţiile financiare. Criteriul utilităţii economice face ca instituţiile specializate în echipamente
şi finanţarea construcţiilor să fie excluse din câmpul de aplicare al încadrării creditului, cum este
cazul Elveţiei. De aceeaşi excludere se bucură şi instituţiile de credit destinate susţinerii
exportului, din numeroase ţări .
Eficacitatea politicii de “limitare a creditului” depinde, într-o mare măsură, de sancţiunile
care sunt aplicate acelor instituţii financiar-bancare, care depăşesc limitele stabilite .
În acest sens, un sistem de penalităţi a fost prezent în majoritatea ţărilor, ceea ce
afectează, în mod direct sau indirect, costul de exploatare bancară. În Elveţia, Danemarca, Italia
şi Norvegia, penalităţile sunt proporţionale cu depăşirea constatată. Alt tip de penalităţi este cel
practicat în Japonia şi Belgia şi care constă în reducerea posibilităţilor de refinanţare a băncilor
de la Banca Centrală, ceea ce semnifică o sporire considerabilă a costului procurării resurselor de
pe piaţa monetară.
Succesul politicii de limitare a creditelor depinde şi se câmpul de aplicare al acestor
măsuri, de timpul necesar pentru punerea în aplicare a reglementărilor respective şi de gradul de
substituire a diferitelor forme de finanţare. Referitor la acest ultim aspect, trebuie remarcat că
atât debitorul cât şi creditorul nu suportă decât până la un anumit nivel creşterea costurilor
antrenate de trecerea de la un tip de finanţare la altul.

De asemenea, acele instituţii care nu sunt supuse limitării creditului, nu-si pot majora
operaţiunile lor, decât dacă beneficiază de o majorare a resurselor lor, respectiv dacă publicul este
pregătit să accepte alte forme decât depozitele bancare tradiţionale. Astfel, se manifestă o
inelasticitate a ofertei de finanţare, în raport cu gradul de substituire, dar care se diminuează în timp.
Un inconvenient major al politicii de încadrare a creditului îl constituie absenţa
controlului asupra schimburilor, întrucât, în această ipoteză, întreprinderile îşi pot procura de pe
piaţa externă fondurile estimate ca necesare. La acest inconvenient se adaugă acela al
inegalităţilor pe care le generează “încadrarea creditului” atât la nivelul băncilor, cât şi la nivelul
întreprinderilor. Observaţiile efectuate în ţări, precum Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg,
evidenţiază că această măsură conduce la stabilizarea creşterii relative a instituţiilor de credit şi
manifestarea puternică a tendinţei de specializare şi dezvoltare a operaţiunilor de implantare a
unor instituţii financiar-bancare nesupuse încadrării creditului.
În concluzie, analiza limitării creditului evidenţiază că acest instrument prezintă o serie
de avantaje, astfel:
timpul de răspuns al variabilelor monetare la utilizarea acestui instrument este relativ
scurt. Spre deosebire de instrumentele tradiţionale ale politicii monetare, încadrarea
creditului reacţionează rapid şi eficient chiar şi în perioadele de inflaţie puternică şi de
cerere sporită a creditului .
în condiţiile în care băncile din sistemul bancar nu pot majora excesiv volumul creditelor,
Banca Centrală poate diminua rata de dobândă pe piaţa monetară, chiar atunci când
situaţia pieţei valutare reclamă acest aspect.
la modul general, statistica evidenţiază o diminuare a ratei de creştere a masei monetare în
luna imediat următoare celei în care a fost pus în funcţiune dispozitivul de încadrare a
creditului.
O asemenea încetinire a ritmului de creştere este acompaniată, într-o primă etapă, de
creşterea vitezei de circulaţie a monedei şi poate ascunde fenomenul de dezintermediere. În
Japonia, rata de creştere anuală a agregatului M2 a trecut de la 16% în decembrie 1973, la 10%
în septembrie 1974, ca urmare a limitării autoritare a creditului bancar. În Marea Britanie,
evoluţia agregatului M2 a trecut de la 20% în decursul perioadei precedente până la 7% după
punerea în aplicare a încadrării creditului .
De la această tendinţă au existat şi abateri. În Belgia, Olanda şi Luxemburg, rata de
creştere a agregatului M2 s-a modificat de la 19,9% la 3,3% în decursul anului 1977, iar raportul
M2/PIB s-a diminuat considerabil. Băncile centrale au evidenţiat pentru perioada respectivă că,
deşi nivelul creditului a fost sub plafonul fixat, totuşi creşterea mijloacelor de plată a fost
superioară nivelului reţinut de către autorităţi .
Rezultă astfel, că printr-un control autoritar al creditului, nu se ajunge, în mod automat, la
restrângerea creşterii monetare. Eficacitatea încadrării creditelor depinde, în mare măsură, de
importanţa altor surse autonome de creaţie monetară, de operaţiunile ţării cu străinătatea şi de
deficitul bugetar, ceea ce demonstrează că eficienţa încadrării creditului este cu atât mai limitată
cu cât nivelul contrapartidelor masei monetare sunt mai importante .
5.2.2. Acţiunile autorităţii monetare asupra cererii de monedă (sistemul rezervelor
obligatorii)
Mecanismul rezervelor obligatorii constă în obligativitatea băncilor de a-şi constitui
depozite la banca centrală, în funcţie de mărimea resurselor atrase sub formă de depozite.
Scopul urmărit, printr-un astfel de mecanism este atât prudenţial cât şi monetar. Este
prudenţial, prin faptul că se conferă publicului siguranţa că băncile dispun oricând de suficiente
lichidităţi pentru a face faţă solicitărilor de retragere a depunerilor. Scopul este monetar, datorita
faptului că este limitată capacitatea băncilor de a multiplica credit pe baza depozitelor clienţilor,
situaţie evidenţiată şi de formula multiplicatorului creditului, de unde rezultă o relaţie invers
proporţională între nivelul acesteia şi rata rezervei minime obligatorii .
În funcţie de modul de reglementare al bazei de calcul, al aplicării procentuale şi
nivelului ratelor, pot fi analizate următoarele aspecte :

CAPITOLUL 5
în decursul anilor ‘60-’70 băncile centrale au fundamentat un instrument care permitea o
acţiune directă asupra lichidităţii bancare şi a costului lor de finanţare, precum şi o acţiune
indirectă asupra comportamentului în materie de credite şi asupra agregatelor monetare .
în perioada actuală, mai multe ţări au renunţat la utilizarea rezervelor obligatorii, în timp
ce o parte a procedat la revizuirea modului de utilizare .

Principalele caracteristici ale sistemelor de rezerve obligatorii
În sens strict, rezervele obligatorii reprezintă o obligaţie de utilizare a monedei băncii
centrale. În momentul iniţial, al conceperii acestui instrument, obiectivul principal a fost de a
permite băncilor centrale să acţioneze asupra creaţiei monetare, prin influenţarea
comportamentului băncilor în materie de credite. Dincolo de acest obiectiv principal, rezervele
obligatorii prezintă importanţă tehnică în 3 domenii :
în primul rând, o creştere a ratei rezervei poate servi la compensarea efectelor asupra
lichidităţii bancare pe care le exercită intrarea de devize sau creditele obţinute direct de la
Banca Centrală de către trezoreria statului (după cum evidenţiază situaţiile din Germania,
Spania, Portugalia, Franţa) .
în al doilea rând, sistemul poate fi utilizat pentru a putea lupta împotriva speculaţiilor
antrenate de revalorizarea monedei naţionale. O astfel de utilizare a fost curentă în Franţa
anilor ’70, iar în Germania între 1970-1978 .
în al treilea rând, menţinerea rezervelor obligatorii permite disocierea într-o anumită
măsură, a costului creditului datorat intervenţiilor Băncii Centrale pe piaţa monetară şi
permite, de asemenea, să acţioneze asupra cererii de credite.
Remunerarea rezervelor obligatorii generează o serie de efecte, astfel:
a) în toate ţările, rezervele obligatorii antrenează un cost care afectează costul de
exploatare bancară.
Activitatea practică face să apară două tipuri de situaţii:
în mod frecvent, rezervele nu sunt remunerate;
în alte situaţii, rezervele sunt remunerate, dar în circumstanţe particulare, având în vedere
că Banca Centrală are ea însăşi o anume obligaţie de utilizare a acestor rezerve (finanţarea
Trezoreriei în Italia sau Spania).
Remunerarea rămâne, uneori, inferioară ratei de dobândă de piaţă, indiferent dacă se
aplică asupra rezervelor sau numai asupra unei părţi din acestea .
Remunerarea rezervelor obligatorii la o rată situată sub nivelul dobânzii de piaţă, reduce
rolul specific al rezervelor ca instrument al politicii monetare. În ipoteza remunerării la o rată de
piaţă a dobânzii, efectul acestui instrument se diminuează, întrucât se produce majorarea
rezervelor, fără ca Banca Centrală să majoreze oferta de monedă centrală, ceea ce conduce la o
creştere puternică a ratei de dobândă.
Statistic, s-a evidenţiat că partea rezervelor remunerate este apropiată de ponderea pe care
o deţin depozitele fără dobândă ale băncilor comerciale la Banca Centrală .
Astfel, în Italia, rezervele cu rată de 25% remunerate cu 5,5% rată de dobândă, în
condiţiile unei rate de piaţă a dobânzii de 12%, corespund cu nivelul rezervelor remunerate.
b) din punct de vedere tehnic apar diferenţieri între sistemele rezervelor obligatorii, în funcţie
de următoarele elemente:
asieta sau baza de calcul
rata aplicată
modul de constituire
Baza de calcul a rezervelor este, în general, constituită din exigibilităţi (resurse atrase) şi
manifestă două tendinţe, astfel:
în ţările în care există preferinţă pentru agregatele restrânse, rezervele sunt bazate pe
depozitele atrase de la clienţi (SUA, Canada);
în ţările în care prezintă importanţă evoluţia unor agregate largi, rezervele obligatorii sunt
calculate asupra totalităţilor resurselor băncilor (Spania, Franţa , Germania).

Trebuie remarcat şi faptul că în ţările în care nu există un control al operaţiunilor de
schimb cu străinătatea, rezervele obligatorii se calculează pe o bază care include şi deţinerile de
monedă naţională ale nerezidenţilor (Germania, SUA).
Rata de rezervă minimă obligatorie cunoaşte o diferenţiere de la o legislaţie la alta,
manifestându-si două tendinţe, astfel:
în anumite ţări, pentru a se ţine seama de gradul de lichiditate al disponibilităţilor se aplică
rate diferite, după cum este cazul încasărilor din tranzacţii sau de cvasimonedă; Situaţia se
întâlneşte în cazul Franţei, Germaniei, SUA, Japoniei, Canadei, unde cota variază între
10% şi 2%, în funcţie de scadenţa depozitelor;
cealaltă tendinţă se manifestă în ţările în care accentul se pune pe substituirea între
resurse, caz în care se aplică o rată unică (Spania şi Australia).
Modul de constituire al rezervelor urmează o metodologie care permite ca acestea să
acţioneze cel mai bine asupra creaţiei monetare. Referitor la acest aspect, pot fi identificate două
modalităţi, şi anume:
rezervele decalate
rezervele instantanee sau actuale
Distincţia dintre cele două modalităţi de constituire a rezervelor constă în momentul şi
perioada de formare, respectiv, după cum rezervele sunt constituite în aceeaşi lună sau trimestru
în care banca a acordat creditele. Rezervele decalate se diferenţiază prin aceea că băncile îşi pot
constitui rezervele cu un decalaj care ajunge până la 50 zile faţă de data de referinţă. Diferenţa
dintre cele două modalităţi evidenţiază că, atunci când băncile constituie rezervele instantanee
acestea trebuie să cunoască precis nivelul creditelor acordate, ceea ce implică obligaţia
programării exacte a distribuirii creditelor. În cazul unor greşeli, băncile vor avea, la sfârşitul
perioadei, obligaţia constituirii de rezerve obligatorii masive, ceea ce antrenează costuri sporite.
Apogeul rezervelor obligatorii s-a manifestat în anii ‘60-’70, iar modificările
numeroase ale ratelor de rezervă obligatorie au demonstrat integrarea acestui instrument în
strategiile conjuncturale . Astfel, în Germania, rata rezervelor a fost modificată în medie de 3 ori
pe an până în anul 1981, în Austria au fost 9 revizuiri între 1972 şi 1976, iar în Franţa 30, între
1970şi 1975 .
Declinul relativ al mecanismului rezervelor obligatorii s-a produs în anii ’80, prin
suprimarea “de facto” în ţările care, tradiţional erau ataşate de acest instrument, precum şi în
celelalte ţări, care practicau un control asupra expansiunii monetare, prin acest mecanism.
Enumerăm câteva date : 1975 în Belgia; 1977 în Danemarca; 1978 în Elveţia; 1980 în
Marea Britanie; 1988 în Norvegia; în 1987 Canada a anunţat intenţia de a abandona sistemul, iar
Australia a diminuat de la 7% la 1% rata unică a rezervei obligatorii, ceea ce evidenţiază că
declinul acestui instrument s-a datorat unor factori comuni tuturor ţărilor, dintre care importante
sunt: inovaţiile financiare şi liberalizarea mişcărilor de capital .
În unele ţări, rata rezervelor obligatorii nu s-a modificat perioade îndelungate de timp,
fapt ce demonstrează că mecanismul nu a putut fi utilizat în scopuri conjunctutale. Astfel, în
Australia şi Japonia, ratele au rămas nemodificarte din anul 1982, iar în SUA între 1980 şi 1990
(an în care au fost reduse).
Diminuarea rolului rezervelor obligatorii, în calitate de instrument al politicii monetare,
poate fi cuantificată şi prin ponderea relativă a acestora în masa monetară. Astfel, dacă în anii
’70 volumul rezervelor obligatorii reprezenta între 10 şi 15% din masa monetară în sens larg, în
prezent, în ţările care menţin un astfel de instrument, ponderea este de mai puţin 6%din agregatul
monetar cel mai larg .
Motivele care au stat la baza unei asemenea evoluţii, după cum s-a arătat deja, pot fi
formulate astfel : inovaţiile financiare şi liberalizarea mişcărilor de capital.
În ţările fără control asupra pieţei valutare şi asupra schimburilor, existenţa rezervelor
obligatorii ridicate au provocat o delocalizare a operaţiunilor de schimb (de exemplu, a sporit
piaţa eurodolarilor şi s-au dezvoltat operaţiile băncilor germane în Luxemburg). În toate ţările în
care rezervele obligatorii au înregistrat valori semnificative, s-a manifestat, pe de o parte

CAPITOLUL 5
dezvoltarea operaţiunilor acelor instituţii financiare nesupuse mecanismului rezervelor
obligatorii, şi pe de altă parte, dezintermedierea sau crearea de către bănci a unor instrumente
nesupuse rezervelor .
O asemenea schimbare de atitudine, din partea autorităţilor monetare, s-a fundamentat pe
conştientizarea faptului că rezervele obligatorii afectează contul de exploatare bancară şi
acţionează nu numai asupra ofertei de credit, ci mai cu seamă asupra cererii de credit, prin
efectul de preţ, pe care îl antrenează.
Datorită inovaţiilor financiare, o parte tot mai importantă a resurselor bancare sunt
remunerate prin rata de piaţă a dobânzii, şi în consecinţă, sunt sensibile la variaţia acesteia din
urmă. Necesitatea de a dispune de un volum ridicat de rezerve obligatorii, prin diminuarea
costului mediu al pasivelor bancare, înregistrează o tendinţă de diminuare puternică .
Se poate concluziona că, deşi în prezent, rezervele obligatorii îndeplinesc încă într-un
anumit număr de ţări dezvoltate, un rol important în cadrul lichidităţii bancare, menţinerea ratei
nu este considerată un instrument major al politicii monetare. Într-o perioadă de multiple inovaţii
financiare şi de liberalizare a mişcărilor de capital, intervenţiile Băncii Centrale asupra pieţelor
de capital permit obţinerea de efecte dorite, fără a provoca distorsiuni în concurenţa dintre
sursele de finanţare bancară şi cele dezintermediate, şi fără a genera efecte inverse, precum
delocalizarea operaţiunilor sau accelerarea inovaţiilor financiare.
Experienţa ţărilor care le practică demonstrează, de asemenea, că rezervele obligatorii pot
îndeplini un rol structural, cu condiţia ca volumul să fie, relativ, scăzut.
Rezervele obligatorii menţin un anumit interes conjunctural pentru a deconecta costul
creditului şi rata dobânzii, atunci când există un conflict între rata de schimb şi obiectivul
monetar şi atunci când imperfecţiunile pieţei nu permit altor finanţări să substituie reducerea
rapidă a creditelor bancare. În pofida distorsiunilor concurenţiale pe care le implică, o majorare a
ratei de rezervă obligatorie permite influenţarea cererii de credit, fără a se modifica rata de
dobândă pe piaţa monetară, ceea ce afectează costul de finanţare al tuturor agenţilor economici
care nu se pot împrumuta direct pe piaţă.
Atunci când rata este relativ stabilă şi nepenalizatoare, rezervele permit menţinerea
echilibrului pe termen mediu pe piaţa de capital. Din punct de vedere structural, rezervele
constituie o “taxă” asupra sistemului bancar, în scopul de a face băncile să plătească serviciile pe
care banca centrală le oferă şi de a compensa privilegiile de care beneficiază: accesul la resurse
centrale şi dreptul de colectare a depozitelor de la public remunerate la nivel redus,
nesemnificativ.
Acest argument a fost subliniat încă de la instaurarea mecanismului rezervelor
obligatorii1 în anul 1966 în următoarea formulare: “Pentru a asigura o bună funcţionare a
circuitelor monetare şi pentru a îndeplini rolul său de bancă a băncilor, Banca centrală asigură
gratuit numeroase servicii (compensaţii, înregistrarea tranzacţiilor pe piaţa monetară
gestionarea de conturi bancare). Sistemul rezervelor obligatorie care asociază Banca centrală
de facultatea creaţiei monetare de care dispun băncile are, în egală măsură, ca justificare faptul
că face ca acestea să participe la cheltuielile de gestiune ale sistemului monetar raţional. Acest
argument este tot mai valabil, cu cât rolul de emisiune monetară al băncii centrale tinde să se
reducă”.
Rezervele obligatorii care se menţin în Marea Britanie, la un nivel de 0,5% urmăresc, ca
obiectiv, furnizarea de lichidităţi şi asigurarea de venituri pentru Banca Angliei, potrivit
sintagmei “to secure Bank’s ressources and income”, acelaşi argument fiind prezent şi în S.U.A.

Principiul de acţiune al rezervelor obligatorii
După cum s-a arătat deja, politica rezervelor obligatorii obligă băncile să constituie la
banca centrală, în conturi neremunerate sau slab remunerate, o fracţiune minimă din
exigibilităţile lor (resurse la vedere sau pe termen scurt) şi, uneori, din creditele pe care le

1
Didier Brunell – La monnaie. La Revue Banque Editeur, 1992, cit Pierre Berger.

acordă. Cu cât rezervele sunt mai mari, cu atât sunt mai constrângătoare pentru bănci şi invers).
Dacă se manifestă o creştere a ratei rezervelor obligatorii, atunci nevoile băncilor
comerciale în monedă centrală se majorează, întrucât ele trebuie să majoreze suma rezervelor
deţinute în contul de la instituţia centrală. Astfel, se reduce lichiditatea bancară (disponibilităţile
băncilor deţinute în monedă centrală), ceea ce antrenează probleme de trezorerie ale băncilor
respective. Acestea recurg la finanţări de la banca centrală, prin intermediul pieţei monetare.
Dacă banca centrală a determinat, prin intervenţiile sale, rate de lichiditate ridicate, atunci şi
băncile vor suporta un cost de refinanţare ridicat. Mai mult, întrucât rezervele obligatorii nu
generează dobânzi importante, rezultă “o lipsă de câştig” importantă.
Acest ultim efect, corelat cu costul ridicat al refinanţării incită băncile să limiteze aportul
lor la crearea de monedă.
În sens invers, dacă scade rata de rezervă minimă obligatorie, atunci nevoile băncilor
comerciale în monedă centrală se vor diminua. Prin urmare, se majorează lichiditatea bancară,
ceea ce permite băncilor să facă faţă nevoilor de monedă centrală, care rezultă din activitatea
curentă. Astfel, politica rezervelor obligatorii apare ca o completare indispensabilă a politicii de
rată a dobânzii pe piaţa monetară, ambele fiind constrângătoare pentru bănci, în măsura în care
băncile sunt îndatorate la banca centrală.
Această analiză fundamentată, teoretic, pe ideea multiplicatorului creditului este puternic
contestată.
Utilităţile rezervei obligatorii în cadrul acţiunii asupra lichidităţii bancare se pot prezenta
astfel:
rezervele obligatorii permit a se acţiona asupra costului creditului fără a modifica rata
dobânzii pe piaţa monetară;
acestea conferă acţiunii asupra lichidităţii bancare un suport previzional stabil, ceea ce
compensează neregulile altor factori care influenţează trezoreria băncilor;
rezervele obligatorii sunt utile atunci când piaţa devine supralichidă, respectiv atunci când
deficitul bugetar este finanţat prin creaţie monetară;
rezervele influenţează costul resurselor bancare, datorită faptului că se restrâng
posibilităţile de plasament pe piaţa interbancară.
Din punct de vedere al modului de calcul pot fi stabilite rezerve asupra depozitelor şi
rezerve asupra creditelor.
Rezervele asupra depozitelor (exigibilităţilor) pot fi cuantificate prin intermediul
unui coeficient al rezervei, stabilit ca raport între nivelul rezervelor constituite şi depozite:
rezerve
coeficient al rezervei =
depozite
În practică, pot fi distinşi doi coeficienţi care iau în considerare, la numitor, depozitele la
vedere, pentru primul şi depozitele la termen, pentru al doilea. Depozitele la vedere, având
caracterul de mijloace de plată, sunt supuse unei rate mai ridicate decât depozitele la termen.
În cazul rezervelor constituite asupra creditelor (utilizărilor), coeficientul se determină
prin luarea în calcul, la numitor a sumei creditelor de orice natură, acordate de bancă
întreprinderilor sau persoanelor fizice:
rezerve
coeficient al rezervei =
credite
Controlul sistemului rezervelor obligatorii este uşor întrucât acestea sunt constituite în
conturi la banca centrală. Nerespectarea regulilor poate fi sancţionată prin aplicarea unei rate
penalizatoare.
5.2.3. Acţiunile autorităţii monetare asupra ofertei de monedă centrală (politica de
rescontare şi politica de bază monetară)
Autorităţile monetare au posibilitatea realizării controlului asupra masei monetare prin
acţiuni asupra ratei de dobândă şi asupra bazei monetare.
Prin măsurile care vizează rata de dobândă, banca centrală caută un nivel al ratei pe

CAPITOLUL 5
care îl poate obţine prin restrângerea ofertei de monedă centrală pe piaţa monetară, dar şi prin
majorarea nivelului acesteia pentru reducerea aportului de monedă centrală. Acţiunile asupra
bazei monetare constau în contingentarea furnizărilor de monedă centrală către bănci, prin
lăsarea ratei de dobândă să fluctueze liber.
Politica intervenţiilor pe piaţa monetară (open-market) se concretizează în
operaţiunile efectuate de băncile centrale pe piaţa monetară, ceea ce antrenează două efecte:
efectul cantitativ şi efectul preţ.
Efectul cantitativ este cunoscut şi sub denumirea de politica de bază monetară, care se
manifestă atunci când banca centrală cumpără sau vinde efecte pe piaţa monetară. Astfel, dacă
instituţia de emisiune monetară cumpără titluri ale pieţei monetare, atunci mobilizează şi
majorează lichiditatea bancară, situaţie care permite băncilor să facă faţă cererii de monedă
centrală. În cazul invers, al vânzării de efecte pe piaţa monetară, este antrenată reducerea
lichidităţii bancare, ceea ce generează dificultăţi de trezorerie pentru bănci.
Această politică denumită politica de bază monetară se bazează pe ideea existenţei unei
relaţii stabile între baza monetară şi agregatul monetar controlat, respectiv o dependenţă strânsă
între oferta de credit şi cantitatea de monedă centrală disponibilă.
Băncile trebuie să dispună de un portofoliu semnificativ de titluri, cu scopul vânzării unei
părţi, atunci când restricţiile de lichiditate le-ar impune. Vânzarea unei fracţiuni din titlurile
deţinute provoacă o desfiinţare de monedă, o creştere a ratei de dobândă şi o degradare a
conturilor de exploatare bancară în cazul pierderilor de capital. Ca urmare, se va manifesta o
creştere a costului creditului sau o diminuare a ofertei de credit.
Efectul-preţ se manifestă în cazul acţiunilor băncii centrale asupra ratei de dobândă;
acest efect este foarte important întrucât constituie fundamentul politicii de intervenţie la rate
variabile ale dobânzii.
Banca centrală rescontează efectele ce sunt prezentate de băncile comerciale mijlocind
plata unui anumit preţ, pe care îl determină în mod unilateral. Acest preţ este rata rescontului şi
exercită un rol director asupra tuturor ratelor de dobândă, fiind legată atât de rata dobânzii la
creditele din economie, cât şi de rata îndatorării publice (atunci când Trezoreria plasează titluri în
sectorul bancar, rata de randament a acestora trebuie să fie egală cu rata rescontului).
Locul politicii de rescontare a fost luat în ultimele decenii de operaţiunile pe piaţa
monetară (operaţiuni de open-market).
Principalele aspecte ale politicii de bază monetară sunt prezentate în continuare.
În SUA, controlul masei monetare prin acţiuni asupra cantităţii de monedă centrală a fost
realizat, în perioada 1979 – 1982, pornind de la existenţa unei relaţii stabilite între baza monetară
şi masa monetară. Această corelaţie implică deţinerea de către bancă a unor rezerve libere, care
pot fi contingentate de către Banca centrală pe baza mai multor instrumente.
Caracteristica acestor acţiuni este aceea că ele pot antrena puternice fluctuaţii ale ratei de
dobândă, în conformitate cu faptul că, prin controlul asupra cantităţii, nu se poate efectua un
control asupra preţului.
În SUA, Sistemul Federal de Rezerve utilizează în special operaţiunile de open-market.
În primul rând, este evaluată evoluţia factorilor autonomi ai lichidităţii bancare (bilete de
Trezorerie, devize) şi în funcţie de obiectivele sale mai mult sau mai puţin restrictive, banca
centrală calculează cantitatea de monedă centrală care trebuie furnizată sau retrasă de pe piaţă.
Dacă economia este supraîncălzită, iar cererea de monedă este mare dar neonorată, atunci rata de
dobândă creşte puternic. O asemenea politică nu este realizabilă decât în măsura în care băncile
americane au posibilitatea să modifice rapid nevoile lor de monedă centrală, orientându-se către
piaţa eurodolarilor sau către vânzarea de titluri pe piaţa financiară agenţilor nefinanciari (care
desfinţează depozitele şi diminuează nevoile de monedă centrală destinată acoperirii rezervelor
obligatorii).
Acţiunile asupra bazei monetare, respectiv asupra disponibilităţilor de monedă centrală,
înregistrează succese numai atunci când sunt îndeplinite numeroase condiţii care vizează
comportamentul băncilor ca şi mijloacele de acţiune ale instituţiei de emisiune.

Întrucât politica de rată a dobânzii constituie principala modalitate prin care se acţionează
asupra cantităţii de monedă centrală, trebuie reţinut faptul că o perioadă îndelungată de timp,
oferta de monedă a fost influenţată prin politica rescontului, iar în prezent, prin intervenţiile
Băncii centrale pe piaţa monetară.
5.2.4. Acţiunile băncii centrale asupra costului monedei centrale (rata de dobândă)
Influenţarea cantităţii de monedă centrală prin utilizarea ca instrument a ratei de dobânda,
vizează următoarele aspecte:
a) mecanismul de transmitere al variaţiilor de rată a dobânzii pe termen scurt;
b) fixarea obiectivelor operaţionale ale ratei de dobândă;
c) mijloacele de acţiune ale băncii centrale asupra nivelului ratei de dobândă;
d) obstacolele în utilizarea “ratei de dobânda” ca instrument al politicii monetare
e) acţiunile băncii centrale asupra structurii ratei de dobândă.
a) Transmiterea variaţiilor de rată a dobânzii pe termen scurt
Obiectivele intermediare urmărite de majoritatea băncilor centrale constau în rata de
schimb şi agregatele masei monetare. Variaţiile ratei de dobândă influenţează evoluţia
agregatelor monetare, dar canalele de transmitere sunt următoarele:
modificări în comportamentul agenţilor nefinanciari (cererea de monedă) prin
constituirea de portofolii formate din active monetare şi active nemontare.
cererea de credite bancare ale agenţilor nefinanciari
oferta de credit a băncilor, care variază în funcţie de:
− costul şi dificultăţile întâlnite în finanţarea prin monedă centrală;
− utilizările alternative disponibile (cumpărări de titluri).
Importanţa acestor trei canale de transmitere este variabilă, în funcţie de ţară şi de tipul
de agregate reţinut ca obiectiv monetar (bază monetară, masă monetară în sens larg sau restrâns).
În măsura în care efectele modificărilor de rata a dobânzii se difuzează prin trei canale de
transmitere, sunt posibile rezultate contradictorii. Astfel, o puternică creştere a ratei de dobândă
pe termen scurt, poate să nu se repercuteze asupra ratei de dobândă pe termen lung, dacă
operatorii anticipează caracterul temporar al acestei creşteri, sau dacă echilibrul între cererea şi
oferta de capitaluri pe termen lung răspunde unor motive specifice, puţin influenţate de rata de
dobândă pe termen scurt. Se poate asista la o diminuare a cererii de credit (dacă anticipările
inflaţioniste nu sunt foarte puternice), şi care antrenează progresia masei monetare.
În sens invers, diminuarea ecartului dintre rata dobânzii pe termen scurt şi cea pe termen
lung, va încuraja deţinerea de monedă, mai degrabă decât achiziţia de titluri, astfel încât, pe total
se va manifesta o puternică majorare a masei monetare.
Rezultă două concluzii importante:
utilizarea instrumentului rata de dobândă permite, cu dificultate, îndeplinirea
obiectivului care vizează masa monetară;
evoluţia masei monetare trebuie interpretată cu prudenţă; o depăşire a obiectivului
monetar poate fi acceptată în măsura în care este însoţită de încetinirea vitezei de circulaţie
a monedei, fără a se produce modificări în comportamentul agenţilor economici.
În alţi termeni, cele mai mari variaţii ale ratei de dobândă induc modificări în viteza de
circulaţie a monedei, pe termen scurt. În contextul unui control cantitativ direct, este dificil de
interpretat o asemenea evoluţie, ceea ce conduce la nuanţarea aprecierilor care se fac asupra
evoluţiei agregatelor masei monetare reţinute la obiective.
b) Obiectivele operaţionale ale ratei de dobândă
Obiectivele referitoare la rata de dobândă sunt fixate, la termeni nominali, şi deşi se
vorbeşte mult despre rata reală a dobânzii în perioada actuală, această noţiune nu este considerată
un fundament justificat al strategiei băncilor centrale. Apar necesare, în acest context, utilizarea
prudentă a noţiunii de rată reală a dobânzii şi a modificărilor pragmatice ale ratei
nominale de dobândă.
Băncile centrale sunt conştiente de faptul că în perioade de inflaţie, rata nominală a
dobânzii constituie un indicator necorespunzător al gradului de severitate al politicii monetare.

CAPITOLUL 5
Deşi, în teorie, ratele reale ale dobânzii reflectă corect randamentul aşteptat de către investitori
sau costurile creditelor pentru debitori, datorită dificultăţilor întâlnite în practică pentru
măsurarea acestora, utilizarea este foarte limitată.
Pentru măsurarea corectă a ratei reale a dobânzii este necesar:
să se dispună de un indicator fiabil al anticipărilor antiinflaţioniste;
să se cunoască indicele preţurilor care se utilizează pentru calcule;
să se determine rata nominală a dobânzii;
să se cunoască regimul fiscal al agenţilor economici luaţi în considerare.
Datorită acestor dificultăţi, de a dispune de anticipările pe termen lung, se constată
limitarea tentativelor de utilizare a ratelor reale pe termen scurt.
Un alt aspect ce trebuie evidenţiat, îl constituie modificările pragmatice ale ratei
nominale de dobândă.
Întrucât operatorii de pe piaţa monetară preferă rata nominală a dobânzii pentru a efectua
arbitrajul operaţiunilor, iar agenţii economici se raportează tot la rata nominală a dobânzii pentru
a-şi alege modalităţile de finanţare, rezultă că băncile centrale nu-şi stabilesc obiectivele în
termeni ai ratei reale de dobândă, ci în termenii dobânzii nominale. Aceasta poate fi
modificată, în funcţie de cerinţele practicii, astfel încât să fie îndeplinite obiectivele intermediare
ale autorităţii monetare.
c) Mijloacele de acţiune ale băncii centrale asupra nivelului ratei de dobândă
Există următoarele modalităţi de intervenţie ale băncii centrale:
refinanţările la o rată fixă a dobânzii;
împrumuturile acordate la o “rată variabilă” a dobânzii sau operaţiunile de “open-
market”.
Prima modalitate, respectiv procedurile de refinanţare la rată fixă a dobânzii,
înregistrează un declin în perioada actuală.
Refinanţarea şi rolul său în creaţia de monedă centrală poate fi analizată în următoarele
moduri:
fie ca un mod de alimentare normală cu moneda centrală;
fie ca o modalitate, la care se recurge în ultimul moment, cu caracter mai mult sau mai
puţin penalizator.
Într-o serie de ţări, procedurile de refinanţare la rată fixă a dobânzii (rescontări, avansuri
asupra titlurilor, cote de refinanţare) şi rolul lor în alimentarea cu monedă centrală a pieţei
monetare este în declin. O astfel de evoluţie se explică prin aceea că modificările de rată a
dobânzii la aceste operaţiuni provoacă o inhibare a autorităţii monetare, care, cel mai adesea,
reacţionează cu întârziere. Impactul psihologic al acestor modificări reprezintă sursa unor
suprareacţii din partea operatorilor pe piaţa monetară.
Operaţiunile de “open-market” sau împrumuturile la rata variabilă a dobânzii îmbracă
forma intervenţiilor asupra titlurilor pe termen scurt.
În practică acestea se manifestă astfel:
fie sub formă de vânzări / cumpărări ferme sau preluări în pensiune de efecte publice
sau private;
fie sub forma operaţiunilor de “open-market” pe piaţa instrumentelor negociabile pe
termen scurt (bonuri de tezaur).
Atunci când băncile centrale estimează că nu dispun de pieţe suficient dezvoltate sau
suporturi suficient de diversificate pentru a acţiona, procedează la crearea acestora.
Operaţiunile swap asupra devizelor sunt practicate în Franţa de către Banca centrală,
dar nu îndeplinesc decât un rol marginal în controlul lichidităţii bancare, neputând contribui la
modificarea ratei de dobândă pe termen scurt. În Elveţia, în schimb, acestea constituie
instrumentul principal al controlului monetar.
Intervenţiile asupra titlurilor pe termen lung (obligaţiuni) nu vizează modificarea ratei
de dobândă pe piaţa obligaţiunilor cu excepţia cazurilor în care banca centrală trebuie să
reglementeze emisiunea de titluri ale datoriei publice.

Obiectivul acestor intervenţii este a reduce sau a lărgi lichiditatea bancară şi de a acţiona
asupra ratei de dobândă pe termen scurt.
Deplasarea depozitelor Trezoreriei Publice. În măsura în care Trezoreria este
autorizată să deschidă conturi la băncile comerciale, atunci modificările operate între aceste
conturi şi în contul de la banca centrală antrenează o modificare imediată a cantităţii de monedă
centrală disponibilă. Banca Centrală a Canadei şi Bundesbank utilizează frecvent deplasarea
voită a depozitelor Trezoreriei.
d) Obstacolele utilizării ratei de dobândă ca instrument al politicii monetare constau în
următoarele:
d1) conflictele între obiectivele cursului de schimb şi masa monetară;
d2) heterogenitatea sistemului bancar;
d3) îndatorarea întreprinderilor;
d4) creditele cu rata preferenţială a dobânzii.
d1) Referitor la conflictele între obiectivele care vizează cursul de schimb şi masa monetară, în
plan teoretic s-au impus două idei:
nu trebuie să se fixeze în acelaşi timp, un obiectiv al ratei de schimb şi un obiectiv al
creşterii masei monetare;
nu pot fi îndeplinite două obiective cu un singur instrument (rata dobânzii).
În practică, autorităţile monetare ale ţărilor europene pot fixa două obiective:
un obiectiv intern al creşterii monetare (care exprimă voinţa de a limita creşterea
preţurilor);
un obiectiv extern, care corespunde angajamentelor în cadrul sistemului monetar
european.
În condiţii normale, obiectivul monetar reţinut trebuie să corespundă unei rate de inflaţie
comparabilă cu paritatea monedei naţionale faţă de alte monede, astfel încât să nu se manifeste
conflicte între obiective. Atunci când între cele două obiective se manifestă un conflict, trebuie
să se acorde prioritate aprecierii monedei naţionale. Principalele avantaje care se asociază
urmăririi unui obiectiv precum rata de schimb, în cadrul sistemului internaţional, constau în
obţinerea unei credibilităţi sporite a politicii antiinflaţioniste, fără a antrena costurile corelate ale
unei politici monetare restrictive asupra utilizării forţei de muncă şi asupra activităţii.
d2) Heterogenitatea sistemului bancar
De-a lungul unei perioade îndelungate de timp, sistemele bancare din ţările dezvoltate au
practicat o puternică majorare a ratei de dobândă, ceea ce a antrenat afectarea conturilor de
exploatare ale debitorilor şi obţinerea de câştiguri importante pentru instituţiile creditoare.
Atunci când s-a practicat majorarea ratei la rezervele minime obligatorii pentru depozitele
constituite la bănci, efectele au constat în diminuarea capacităţii de creditare şi majorarea
costului resurselor constituite la bănci. Dacă instituţiile financiare sunt bine gestionate, atunci ele
trebuie să adapteze structura resurselor lor în funcţie de utilizări (durată şi rata dobânzii), pentru
a conserva riscul de transformare în limite rezonabile. De asemenea, un rol important revine, în
acest sens, autorităţilor de control şi reglementărilor prudenţiale care trebuie să fie respectate.
Referitor la aceste aspecte, heterogenitatea sistemului bancar nu trebuie să constituie un obstacol
în calea punerii în aplicare a unei politici de rată a dobânzii, mai activă, în funcţie de care atât
băncile cât şi autorităţile de supraveghere trebuie să se adapteze.
d3) Îndatorarea întreprinderilor
În general, agenţii economici se tem de majorarea cheltuielilor financiare referitoare la
dobânzi, ceea ce constituie o contradicţie, în condiţiile amplelor fluctuaţii ale ratei de dobândă.
Întreprinderile efectuează, întotdeauna, plasamente indiferent care sunt circumstanţele, şi sunt
constrânse de a se îndatora pentru acoperirea nevoilor de finanţare. Ratele de dobândă debitoare,
menţinute în mod artificial la un nivel scăzut, încurajează îndatorarea destinată finanţării
cumpărării de active financiare, în detrimentul investiţiilor fizice.
În consecinţă, incidenţa nivelului ratei de dobândă asupra cheltuielilor financiare ale
întreprinderilor afectează volumul îndatorării. Efectele acestor doi factori tind a se opune, în

CAPITOLUL 5
sensul că întreprinderile urmăresc limitarea impactului fluctuaţiilor costului creditului asupra
cheltuielilor financiare.
d4) Creditele cu dobândă preferenţială
Acordarea unui volum important al creditelor, la o rată de dobândă inferioară celei
impuse de condiţiile pieţei antrenează o serie de probleme:
orice creştere a ratei de dobândă provoacă o deformare a structurii debitoare şi amplifică
avantajele de care beneficiază creditele cu rată preferenţială, cu riscul antrenării de efecte
inverse în alocarea resurselor;
distribuirea de credite, la o rată preferenţială a dobânzii se bazează pe o structură a
instituţiilor specializate, ceea ce accentuează heterogenitatea sistemului financiar şi
expunerea diferită la riscul de variaţie a ratei de dobândă.
Pentru o bună gestionare a creditelor cu dobândă preferenţială, autorităţile monetare
adoptă o serie de dispoziţii prin care se urmăreşte reducerea avantajelor acordate:
aplicarea principiului bonificării în puncte, care introduce o legătură puternică între
condiţiile preferenţiale oferite şi rata dobânzii pe piaţă;
punerea în aplicare, prin numeroase proceduri, a unor mecanisme de revizuire a ratei de
dobândă, pentru a atenua avantajele acordate.
Pentru autorităţile publice, impactul creditelor acordate la dobânzi preferenţiale,
constituie, de asemenea, o preocupare, şi în acest sens, se urmăreşte:
partajarea echilibrată a distribuirii creditelor între bănci şi instituţii specializate, ceea ce
face mai difuz impactul selectării creditelor asupra ratei de dobândă;
reducerea ponderii creditelor preferenţiale în finanţarea economiei.
e) Acţiunile băncii centrale asupra structurii la termen a ratei de dobândă
Autorităţile monetare au căutat, întotdeauna, o remunerare a activelor financiare în
funcţie de gradul lor de lichiditate. Noţiunea de lichiditate, în condiţiile unei rate a dobânzii fixe
şi a pieţei de capital închise este legată de durata plasamentelor. Aspectul duratei plasamentelor
trebuie adus în discuţie, în contextul utilizării ratelor de dobândă variabile sau revizuibile. Durata
unui plasament cu rată variabilă a dobânzii trebuie apreciată pornind de la perioada dintre două
revizuiri ale ratei de dobândă. În condiţiile unei pieţe a obligaţiunilor, pe care investitorii îşi
conservă titlurile până la scadenţă, noţiunea de durată corespunde cu “durata iniţială”.
În schimb, pe piaţa instrumentelor negociabile, care sunt emise pe o durată care poate
varia de la 10 zile până la 30 de ani, noţiunea de durată reprezintă durata rămasă.
Curba randamentelor care rezultă din oferta şi cererea de diferite produse sau din
anticipări, reflectă o tendinţă crescătoare a ratei de dobândă în funcţie de durata iniţială.
Pentru banca centrală, problema care se pune este aceea de a cunoaşte în ce măsură
structura la termen a ratei de dobândă este generată de raportul dintre cerere şi oferta de capital,
sau de anticipările de rată a dobânzii care se repercutează asupra ansamblului de active
financiare.
În primul caz, dacă banca centrală doreşte să acţioneze asupra structurii de rată a
dobânzii, va trebuie să intervină pe diferite segmente ale pieţei.
În al doilea caz, prin acţiunile băncii centrale asupra structurii ratei de dobândă:
se poate limita dobânda pe termen scurt;
intervenţiile asupra unei categorii de active antrenează o modificare a nivelului de rată a
dobânzii, dar nu şi a structurii dorite de către operatori. Astfel, succesul acţiunii băncii
centrale rezultă din modificările de anticipări ale operatorilor.
O creştere a ratei de dobândă pe termen scurt poate avea repercusiuni diferite:
fie absenţa impactului pe termen lung, dacă intervenţia respectivă este considerată drept o
reacţie la o problemă a cursului de schimb pe termen scurt, sau dacă este considerată ca o
măsură de a reduce expansiune economică;
fie un impact asupra ratei de dobândă pe termen lung în ipoteza în care este considerată
insuficientă pentru a frâna inflaţia.

Inovaţiile financiare, instaurarea ratei de dobândă variabilă, dezintermedierea, apariţia
unei pieţe pe termen scurt a ratei de dobândă, unificarea pieţelor de capital şi tendinţa de
universalizare a activităţii bancare au condus la revizuirea modalităţilor de aplicare a politicii
monetare.
Astfel de inovaţii au făcut ca distincţia între activele monetare şi cele nemonetare să fie
subiectivă, fiind bazată, în mod esenţial, pe analiza comportamentului deţinătorilor de active.
Diversificarea mijloacelor de finanţare alternative creditului bancar au demonstrat
caracterul iluzoriu al instrumentului de limitare a creditelor bancare acordate întreprinderilor şi
statului şi au ridicat o serii de întrebări precum: care este proporţia în care titlurile de stat sunt
deţinute de către agenţii nefinanciari sau de către bănci, şi în ce măsură întreprinderile recurg la
bilete de trezorerie, mai degrabă decât la credite.
Atunci când rata dobânzii pe termen scurt a fost obiectiv operaţional al băncii centrale,
acţiunile acesteia au devenit imprecise. Autoritatea monetară trebuie să facă faţă dificultăţilor
inerente determinării nivelului şi structurii ratei de dobândă compatibile cu obiectivul masei
monetare.
5.3. Efectele politicii monetare asupra activităţii bancare
Deşi obiectivele politicii monetare sunt macroeconomice, este totuşi necesară analiza
repercusiunii acesteia asupra activităţii bancare, în scopul înţelegerii mecanismului de
transmitere în economie. Trebuie considerat faptul că autorităţile monetare sunt însărcinate cu
punerea în aplicare a politicii monetare, dar, de asemenea, şi cu controlul prudenţial al băncilor,
astfel încât se poată considera că au rol de supraveghere şi prezervare a sectorului bancar.
Acţiunile macroeconomice de luptă împotriva inflaţiei pot, de exemplu, să pună sistemul bancar
în dificultate, de unde rezultă că există contradicţii între misiunea autorităţii monetare şi efectele
asupra băncilor. Astfel, politica monetară poate fi considerată ca un factor ce influenţează poziţia
concurenţială şi competitivitatea între băncile unei ţări.
În funcţie de aspectele enunţate, trebuie să se găsească răspuns la întrebarea în ce măsură
şi cum politica monetară poate influenţa situaţia băncilor.
În general, relaţia dintre politica monetară şi situaţia băncilor nu se abordează decât prin
modul de transmitere a politicii monetare şi eficacitatea acesteia. Dacă se iau în considerare cele
două roluri îndeplinite de banca centrală şi anume: aplicarea politicii monetare şi controlul
sistemului bancar, rezultă că cel de-al doilea obiectiv este subordonat primului şi, în mod
special, trebuie să se evite ca intervenţiile băncii centrale, ca împrumutător de ultim rang, să
compromită obiectivele politicii monetare. În sens invers, trebuie analizat în ce mod politica
monetară poate influenţa situaţia stării de sănătate a sistemului bancar.
Aceasta întrucât sectorul bancar are un rol special concretizat în finanţarea şi
funcţionarea sistemului de plăţi.
5.3.1. Influenţa politicii monetare asupra situaţiei şi valorii băncii
Valoarea actuală a unei bănci reprezintă suma actualizată a veniturilor aşteptate din
exploatarea activelor bancare şi depinde în mare măsură de marja ratei de dobândă influenţată de
nivelul ratelor de dobândă precum şi de structura ratelor de dobândă pe termen lung şi scurt.
Variaţia ratei de dobândă influenţează, în mod direct, valoarea activelor şi pasivelor,
aceste influenţe fiind denumite “efecte preţ”. Veniturile bancare sunt în mod sensibil influenţate
alături de “efectul – preţ” şi de “efectul cantitate” atunci când variaţiile de rată a dobânzii
influenţează nivelul depozitelor sau al creditelor acordate şi, la modul mai general, climatul de
afaceri şi nivelul activităţii economice.
Nu trebuie neglijat un alt aspect şi anume “efectul risc” întrucât situaţia debitorilor
băncii depinde de nivelul ratei de dobândă care se repercutează indirect asupra rezultatelor
bancare, prin intermediul calităţii creanţelor şi al numărului de incidente de plăţi sau al
constituirii provizioanelor de risc.
Aceste efecte influenţează, în mod diferenţiat, activitatea băncilor în funcţie de structura
bilanţului, a cărui valoare este mai mult sau mai puţin imunizată contra variaţiilor de rată a

CAPITOLUL 5
dobânzii şi care au o incidenţă globală, funcţie de structura industriei bancare şi, în special, în
funcţie de gradul de concurenţă în cadrul sectorului. Aceasta permite determinarea poziţiei de
piaţă a băncilor şi repercutarea variaţiilor de rată a dobânzii asupra condiţiilor pe care le practică,
cu privire la clientelă, sau referitoare la rezistenţa la cererile de renegociere a ratelor asupra
contractelor vechi.
La modul general, se admite că o scădere a ratei dobânzii pe termen scurt, ceea ce
corespunde unei politicii monetare expansioniste, este favorabilă băncilor şi contribuie la
revalorizarea acestora.
Uneori aceste corelaţii nu sunt universal valabile, astfel:
Efectul de diminuare a ratei de dobândă asupra situaţiei băncii este favorabilă atunci când,
aceasta conduce la transformarea împrumuturilor pe termen scurt în împrumuturi pe
termen lung cu rată fixă a dobânzii, respectiv atunci când durata pasivelor bancare este
inferioară celei a activelor. În plus, trebuie ca structura ratei dobânzii să fie normală,
crescătoare. În aceste condiţii, reducerea ratei de dobândă se traduce printr-o creştere a
marjei de intermediere, cel puţin pe termen scurt, întrucât costul de refinanţare este mai
elastic la scăderea ratei dobânzii, comparativ cu rata de randament a activelor. Efectul
reducerii ratei dobânzii este şi mai favorabil, dacă structura se deformează, respectiv scade
rata dobânzii pe termen lung mai mult decât se reduce rata dobânzii pe termen scurt (după
cum a fost cazul în SUA în anii ’91 – ’92), mecanism cunoscut sub denumirea de
“discount window”.
Reducerea ratei dobânzii este favorabilă, de asemenea, băncilor care au o puternică
activitate de piaţă, întrucât revalorizează portofoliile de titluri şi stimulează piaţa bursieră
şi implicit veniturile realizate sub formă de comisioane.
Un alt aspect ce trebuie evidenţiat îl constituie efectul pe termen lung şi efectele imediate
ale scăderii ratei de dobândă.
Pe termen imediat, efectul scăderii ratei dobânzii este pozitiv, atunci când structura
bilanţului este normală, iar pe termen lung efectele se concretizează în elasticitatea creditelor
la variaţiile de rată de dobândă comparativ cu resursele. Dacă randamentul creditelor se
ajustează, în funcţie de rata dobânzii, atunci şi marja de intermediere se reduce.
5.3.2. Rolul politicii monetare în anumite crize bancare recente
Întrucât perioada anilor ’88 – ’98 a fost marcată de crize sau dificultăţi bancare în
numeroase ţări, este interesant de a analiza în ce măsură politicile monetare au contribuit la
ameliorarea sau accelerarea acestor crize.
Astfel, SUA au înregistrat o gravă criză a caselor de economii în anii ’80, iar la începutul
anilor ’90 o criză de dimensiuni a băncilor comerciale, soldate cu numeroase falimente.
Criza caselor de economii a fost declanşată prin punerea în aplicare a unei politici monetare
restrictive, de luptă contra inflaţiei, ceea ce a condus la situarea ratelor de dobândă pe termen scurt la
niveluri foarte ridicate. Au rezultat, astfel, pierderi considerabile; costul resurselor a crescut mai
repede comparativ cu randamentul utilizărilor pe termen lung şi cu ratele fixe de dobândă. Casele de
economii au lichidat atunci activele lor, al căror preţ s-a diminuat considerabil. Astfel, 10% din
numărul caselor de economii au înregistrat falimente între 1979 şi 1992. Acesta a fost primul pas al
crizei. Politica monetară n-a fost orientată către reglementarea sistemului bancar, astfel ca s-a
manifestat, în continuare, criza bancară, care a înregistrat paroxismul între 1988 şi 1990. Până în
1993 un număr de peste 1500 de bănci au falimentat, ca urmare a creşterii considerabile a riscurilor
bancare. Pentru a pune capăt unei asemenea situaţii bazate pe rate de dobândă scăzute, ceea ce a
permis lupta împotriva crizei, băncile au restabilit marjele de dobândă, ceea ce a evidenţiat faptul că
dispunând de o anumită poziţie pe piaţă au găsit repede drumul spre însănătoşire.
În Europa de Nord o violentă criză bancară s-a manifestat între anii 1988 şi 1993, cazul
Suediei fiind reprezentativ. Factorii ce au contribuit la acest fenomen au fost:
dereglementările din anul 1985;
creaţia monetară bazată pe credite;
politica fiscală care a încurajat îndatorarea.

Astfel, a rezultat o puternică şi speculativă creştere a preţului activelor, ceea ce a antrenat
o concurenţă acentuată între grupurile financiare, concretizată în scăderea marjei de dobândă şi o
puternică majorare a riscurilor de credit. Criza a izbucnit în anul 1989, cu efecte asupra preţului
imobilelor; criza imobiliară s-a manifestat puternic în anii 1991 şi a provocat falimente în
ansamblul economiei şi repercusiuni puternice asupra băncilor. Totalul pierderilor cumulate între
’89 şi ’92 a înregistrat 8% din PIB. În septembrie 1992, guvernul suedez a decis un plan de
salvare a sistemului financiar însoţit de o “injecţie” masivă a banilor publici şi o modificare a
politicii monetare, care a permis băncilor modificarea marjei de dobândă.
Criza japoneză a început în 1991 când marile bănci s-au aflat în dificultate, situaţii care
se explică prin următorii factori:
operaţiuni speculative, traduse printr-o acumulare puternică de creanţe de slabă calitate în
bilanţurile bancare şi prin scăderea preţului activelor care s-a manifestat cu începere din 1989.
În timpul speculaţiilor bursiere, băncile au acumulat plus valoare asupra activelor, iar la
sfârşitul anilor ’80 profiturile bancare proveneau din plus valoarea asupra titlurilor şi din dobânzi
(1/3), în timp ce politica monetară restrictivă reducea puternic marjele ratei de dobândă.
Această politică monetară restrictivă a contribuit la căderea bursei cu 60% între 1989 şi 1992, şi
la izbucnirea crahului bursier cu începere din 1992. Preţurile terenurilor au scăzut cu 50% în
august 1992 şi cu mai mult de 60% în 1993. Autoritatea publică a pus în aplicare politici
macroconomice monetare şi fiscale favorabile restabilirii băncilor şi au favorizat operaţiunile de
restructurare a băncilor aflate în dificultate. După anii ’95 au fost angajate şi fondurile publice în
salvarea băncilor, în pofida opoziţiei populaţiei şi au fost lăsate să falimenteze câteva bănci, ceea
ce nu era specific tradiţiei japoneze.
Politica monetară îndeplineşte un rol important prin aceea că permite practicarea unor
rate de dobândă pe termen scurt apropiate de zero, în special pentru a ajuta băncile să-şi
restabilească rentabilitatea şi să se reducă sprijinul bugetar. O asemenea politică, dacă se
menţine, permite băncilor să “digere” progresiv creanţele lor în pierdere şi plus valoarea asupra
activelor imobiliare şi mobiliare. Dacă ratele de dobândă se majorează, antrenând o recădere a
preţului activelor, atunci băncile pot reintra în criză.
În centrul crizei bancare franceze s-a aflat supracapacitatea sectorului bancar, precum şi
dificultatea băncilor de a gestiona riscul de credit. Deteriorarea calităţii creditelor este rezultatul
crizei imobiliare, la care se adaugă efectul recesiunii şi ratele de dobândă ridicate. Aici,
autorităţile au îndeplinit rolul de organisme de ultim resort de organizare şi salvare a instituţiilor
aflate în dificultate. Contrar altor ţări, redresarea băncilor nu s-a putut baza pe politica
macroeconomică. Politica monetară a rămas restrictivă iar ratele pe termen scurt nemodificate,
ceea ce a permis băncilor să-şi reconstituie marjele de dobândă şi să relanseze cererea de credite.

Rezultă că politica monetară a îndeplinit şi îndeplineşte un rol important în declanşarea şi
gestionarea crizelor bancare. Cu excepţia Franţei, după anul 1987, generalizarea politicelor
monetare conjuncturale pentru limitarea riscului sistemic, au favorizat creşterea speculativă a
preţurilor activelor bursiere şi imobiliare şi a stimulat îndatorarea agenţilor economici, ceea ce a
creat sursa unor dificultăţi bancare ulterioare. Mai târziu, aceste politici monetare au devenit
restrictive şi au contribuit la declanşarea crizelor. În final, ele s-au generalizat fiind pe larg
utilizate pentru a acompania măsurile bugetare de restructurare şi însănătoşire a băncilor.
Politica monetară intervine la două niveluri pentru ieşirea din criză.
a) la nivelul intervenţiilor pe care banca centrală la efectuează ca împrumutător de ultim rang;
b) la nivelul măsurilor macroeconomice.
a) Referitor la primul nivel se remarcă următoarele aspecte:
Apariţia unei crize bancare necesită o intervenţie de urgenţă a autorităţilor şi constă în aporturi
de lichiditate pe termen scurt, pentru a evita falimentul băncii, declanşarea unei panici sau
contagiunea altor bănci. Banca centrală îndeplineşte rolul său de ultim împrumutator, fie prin
deschiderea unei linii de credit, fie prin scontare sau organizarea refinanţării băncilor aflate în
dificultate. Făcând acestea, banca centrală evita ca băncile să înregistreze pierderi, ca urmare a

CAPITOLUL 5
cererilor de retragere a depozitelor clienţilor şi permite reînnoirea creditelor ajunse la scadenţă
şi ai căror debitori au ajuns în imposibilitatea de rambursare.
b) La nivelul măsurilor macroeconomice trebuie evidenţiat caracterul lor mai discret decât al
măsurilor bugetare, fiind imposibil de evaluat transferul asupra sistemului bancar.
Scăderea ratei de dobândă permite relansarea economică şi a activităţii de creditare,
ameliorează situaţia debitorilor şi evită falimentul acestora, limitează scăderea activelor
mobiliare şi imobiliare în bilanţul băncilor. De asemenea, permite băncilor să “digere” criza
chiar dacă întârzie restructurările care par inevitabile.
În S.U.A., în ţările Europei de Nord şi în Japonia, politicile macroeconomice au jucat un
rol determinant în ieşirea din criză. În mare parte, ca urmare a unei politici monetare
conjuncturale, băncile solvabile au regăsit prosperitatea şi au reuşit să gestioneze crizele.
În celelalte ţări europene, autorităţile monetare au fost “paralizate” de necesitatea
realizării criteriilor de la Maastricht şi n-au acceptat modificări în politicile macroeconomice.
5.4. Canale de transmitere ale politicii monetare
Din analizele efectuate asupra instrumentelor politicii monetare rezultă că, la îndemâna
băncii centrale se află următoarele modalităţi de influenţare a cantităţii de monedă centrală
deţinută de bănci:
a) operaţiunile de “open-market”;
b) modificări în nivelul rezervei;
c) modificări în rata scontului.
a) Operaţiunile de “open-market” constau în operaţiuni de vânzare şi cumpărare a titlurilor
publice de către banca centrală pe piaţa liberă, respectiv de la sau câtre băncile comerciale şi
populaţie.
Cumpărarea de titluri de către banca centrală de la băncile comerciale antrenează
următoarele efecte:
băncile comerciale cedează o parte din titlurile deţinute băncii centrale;
banca centrală plăteşte aceste titluri prin creşterea rezervelor deţinute de băncile
comerciale, cu suma care reprezintă contravaloarea titlurilor cumpărate.
Dacă se reprezintă grafic aceste efecte antrenate rezultă următoarele scheme:

Schema fluxurilor antrenate de cumpărarea titlurilor
de la băncile comerciale

Banca centrală
Active Resurse
+ Titluri (a) + Rezerve ale băncilor comerciale (b)

(a) Titluri Rezerve (b)

Bănci comerciale
Active Resurse
- Titluri (a)
+ Rezerve (b)

În această figură, semnificaţia săgeţilor este următoarea:
atunci când săgeata este orientată în sus, se evidenţiază faptul că titlurile se deplasează de
la băncile comerciale către banca centrală. Astfel se explică semnul minus din coloana
active a băncilor comerciale şi semnul plus din coloana active a băncii centrale.

săgeata orientată în jos, din coloana resurse arată că banca centrală majorează rezervele
băncilor comerciale. Semnul plus din coloana resurse a băncii centrale indică faptul că au
sporit rezervele băncilor comerciale care se constituie ca disponibilităţi la banca centrală.
Aspectul cel mai important al acestei tranzacţii este următorul: atunci când banca
centrală cumpără titluri de la băncile comerciale, rezervele băncilor comerciale sporesc.
Dacă banca centrală achiziţionează titluri de la populaţie sau agenţi economici, efectul
asupra rezervelor băncilor comerciale este acelaşi ca în situaţia precedentă.
Figura următoare evidenţiază efectele antrenate*:

Banca centrală
Active Resurse
+ Titluri (a) + Rezerve ale băncilor comerciale (c)

(a) Titluri (a) Cecuri

Agentul economic
Active Resurse
+ Cerere de depozite (b) (c) Instrumente de
(c) + Rezerve - Titluri (a) plată (CEC)

(b) Cecuri
(b) + Depozite

Banca comercială
Active Resurse
+ Rezerve (c) + Cerere de depozite (b)

Agentul economic “X” vinde băncii centrale titluri şi primeşte de la banca centrală un cec
emis de aceasta pentru efectuarea plăţii.
Cecul primit este transmis băncii comerciale la care agentul economic are contul deschis.
Banca comercială colectează aceste cecuri care obligă banca centrală pentru efectuarea
unor plăţi. Rezultatul se concretizează în creşterea rezervelor băncii comerciale respective.
Între aceste două tipuri de tranzacţii există o serie de diferenţe astfel:
Prin cumpărarea de către banca centrala a titlurilor direct de la băncile comerciale,
rezervele băncilor comerciale înregistrează o creştere.
Oferta de monedă înregistrează o creştere directă – atunci când banca centrală cumpără
titluri guvernamentale.
Prin cumpărarea de titluri de la băncile comerciale se majorează rezervele actuale şi
excesul de rezerve al băncilor comerciale cu întreaga valoare a titlurilor achiziţionate.
Pe de altă parte, dacă titlurile se achiziţionează de la agenţii economici şi populaţie,
creşterea rezervelor este însoţită şi de sporirea cererii de depozite.
Vânzarea titlurilor de către banca centrală poate fi analizată, de asemenea, în funcţie de
destinaţie: către băncile comerciale şi către agenţii economici şi populaţie.
Prin vânzarea titlurilor către băncile comerciale sunt antrenate următoarele efecte:
banca centrală transferă titlurile către băncile comerciale care le achiziţionează;

*
Sursa: Campbell Mc.Connell, Stanley L. Brue, Economics, Mc. Graw-Hill, 1996, pp. 296-300

CAPITOLUL 5
băncile comerciale plătesc aceste titluri prin emiterea de cecuri asupra depozitelor lor de la
banca centrală, care le colectează şi reduce nivelul rezervelor băncilor comerciale cu suma
corespunzătoare.
Bilanţul băncilor implicate se modifică după cum rezultă din figura următoare:

Banca centrală vinde titluri băncilor comerciale
Banca centrală
Active Resurse
- Titluri (a) - Rezerve ale băncilor comerciale (b)

(a) Titluri (b) Rezerve

Bănci comerciale
Active Resurse
- Rezerve (b)
+ Titluri (a)

Reducerea nivelului rezervelor băncilor comerciale este indicată prin semnul minus.
Dacă vânzarea titlurilor se realizează către public/populaţie sau agenţi economici,
rezultatul final va fi acelaşi prin parcurgerea următoarelor etape:
Banca centrală vinde titluri guvernamentale agentului economic X care plăteşte prin
emiterea de cecuri asupra băncii la care are contul deschis.
Banca centrală operează cecul emis asupra băncii “X” prin reducerea rezervelor acesteia;
Banca X returnează cecul agentului economic prin reducerea cereri de depozite la
nivelul acestuia.
Modificările bilanţiere se prezintă astfel:

Banca centrală
Active Resurse
- Titluri (a) - Rezerve ale băncilor comerciale

(a) Titluri (a) Cecuri

Societatea comercială X
Active
+ Titluri (a)
(b) - Rezerve - Cerere de depozite (c) (b) Cecuri

(c) Cecuri
(c) - Depozite

Banca comercială X
Active
- Rezerve (b) - Cerere pentru depozite (c)

b) Utilizarea ratei rezervei obligatorii
Utilizarea ratei de rezervă obligatorie poate influenţa capacitatea băncilor comerciale de a
acorda credite, după cum rezultă din următoarele explicaţii:
În tabelul de mai jos sunt prezentate efectele modificărilor în rata rezervei obligatorii
asupra potenţialului de creditare al băncilor.

Rata Nivelul Rezervele Rezervele Diferenţe Creaţia
rezervei depozitelor existente legale monetară a
obligatorii unei bănci
1 2 3 4 5 6
10% 400.000 u.m 80.000 um 40.000 u.m. 40.000 u.m. 40.000
20% 400.000 u.m 80.000 um 80.000 u.m. 0 0
25% 400.000 u.m 80.000 um 100.000 u.m. - 20.000 u.m. - 20.000
30% 400.000 u.m 80.000 um 120.000 u.m. - 40.000 u.m. - 40.000

După cum rezultă din tabel, creşterea ratei rezervei obligatorii antrenează creşterea
sumelor pe care băncile trebuie să le constituie ca rezervă la banca centrală. Diferenţa dintre
nivelul rezervelor existente şi nivelul legal rezultat din aplicarea ratei procentuale, afectează
capacitatea băncilor de a acorda credite în economie, respectiv potenţialul de creaţie monetară.
Atunci când nivelul legal al rezervelor este egal cu nivelul corespunzător cererii de depozite,
rezultă că potenţialul de creaţie monetară este egal cu zero. Orice creştere a ratei rezervei
obligatorii conduce la declinul creaţiei monetare la nivelul fiecărei bănci şi al întregului sistem
bancar.
În cazul în care nivelul ratei rezervei se diminuează, de exemplu, de la 20% la 10%,
atunci capacitatea băncilor de a crea monedă scripturală se majorează cu 40.000 u.m.
Rezultă, astfel, că utilizarea ratei rezervei obligatorii influenţează capacitatea băncilor de
a crea monedă în două modalităţi:
prin afectarea nivelului excesului de rezervă obligatorie;
prin modificarea nivelului multiplicatorului monetar.

c) Utilizarea ratei scontului
Una dintre funcţiile băncii centrale fiind aceea de împrumutător de ultim rang, rezultă că
băncile comerciale sunt finanţate de către banca centrală atunci când apar necesităţi neprevăzute.
Obţinerea de împrumuturi de către băncile comerciale se realizează în schimbul titlurilor
prezentate de către acestea spre rescontare. Rata practicată de banca centrală în relaţiile cu
băncile comerciale constituie rata oficială a scontului sau rata de rescontare. Modificările în
nivelul acestei rate încurajează sau descurajează băncile comerciale în a se împrumuta de la
banca centrală prin rescontarea portofoliului de titluri, ceea ce influenţează nivelul rezervelor
băncilor comerciale şi respectiv capacitatea acestora de a acorda credite.
Banca centrală deţine monopolul în stabilirea şi manipularea ratei oficiale a scontului la
care băncile comerciale se pot împrumuta. Din punctul de vedere al băncilor, această rată
reprezintă costul împrumutului:
când rata se diminuează, băncile comerciale sunt încurajate să obţină sume suplimentare
de la banca centrală, pe baza cărora sporeşte oferta de monedă prin operaţiunea de
creditare;
sporirea nivelului ratei scontului descurajează băncile comerciale în obţinerea de rezerve
suplimentare, ceea ce impune o serie de restricţii referitoare la oferta de monedă.
Efectele acestor modificări asupra bilanţului băncilor comerciale şi al băncii centrale pot
fi redate schematic astfel:

CAPITOLUL 5
Băncile comerciale se împrumută de la banca centrală
Banca centrală
Active Resurse
+ Împrumuturi acordate băncilor + Rezerve ale băncilor
comerciale comerciale

Efecte (titluri) prezentate la
+ Rezerve
rescontare

Bănci comerciale
Active Resurse
+ Împrumuturi de la
+ Rezerve (b)
banca centrală

5.5. Efectele politicii monetare
În funcţie de situaţia conjuncturală a economiei, autoritatea monetară poate decide
creşterea sau diminuarea ofertei de monedă prin utilizarea instrumentelor de politică monetară,
utilizându-se două tipuri de măsuri reunite în:
politica monetară expansionistă (lejeră sau uşoară);
politica monetară restrictivă sau strânsă.
Principalele probleme care sunt urmărite prin cele două tipuri de politică monetară şi
efectele acestora se manifestă după cum se prezintă în tabelul următor.

Politica monetară uşoară (expansionistă) Politica monetară restrictivă
Problema şomajul şi recesiunea Problema inflaţia
cheie: cheie:
Mecanism: Banca centrală cumpără titluri, Mecanism: Banca centrală vinde titluri,
diminuează rata rezervei majorează rata rezervei
obligatorii şi rata oficială a obligatorii şi rata oficială a
scontului scontului

Efecte: Sporeşte oferta de monedă Efecte: Scade oferta de monedă

Scade rata de dobândă Sporeşte rata de dobândă

Sporesc investiţiile Scade nivelul investiţiilor

Creşte cererea agregată Scade cererea agregată

Creşte PIB real în funcţie de Inflaţia se diminuează
creşterea investiţiilor

Din tabelul prezentat se desprind principalele probleme cărora trebuie să le găsească

rezolvare politica monetară: stabilitatea preţurilor reflectată în nivelul inflaţiei, şomajul şi
recesiunea economică.
a) Figura 1 reflectă piaţa monetară pe care se stabileşte nivelul de echilibru al ratei de
dobândă la intersecţia cererii şi ofertei de monedă (inclusiv active ale pieţei monetare).
Cererea de monedă este direct legată de nivelul tranzacţiilor din economie, reflectate în
valoarea nominală a PIB şi este invers influenţată de rata dobânzii, considerată ca şi cost de
oportunitate al deţinerii de monedă şi de active monetare. Cel mai ridicat nivel al costului (al
dobânzii) corespunde cu deţinerea celei mai mari cantităţi de monedă.
Dreapta cererii de monedă se deplasează spre dreapta atunci când PIB creşte şi se
deplasează spre stânga la declinul PIB (Cm).
Oferta de monedă este reprezentată în cadrul graficului prin linii verticale Om1, Om2 care
reflectă cantitatea de monedă de banca centrală. În timp ce politica monetară (prin oferta de
monedă) poate influenţa nivelul ratei de dobândă, în sens invers, respectiv prin modificarea
ratei dobânzii nu se produc modificări în oferta de monedă.
Astfel rata de echilibru se stabileşte la intersecţia dintre cererea şi oferta de monedă.
Om1 Om2 Om3
Figura nr. 1
Rata reală de dobândă

Rata de dobândă de echilibru
12% aferentă unei cereri de monedă,
11% care intersectează oferta de
10% monedă de 400 u.m., este dată
de nivelul de 11%.
8% Cm

400 600 800
Cantitatea de monedă
b) Întrucât rata de dobândă este elementul decisiv pentru procesul investiţional, în figura 2 este
prezentat impactul politicii monetare asupra investiţiilor.
Rata reală a dobânzii şi rata
sperată a profitului

12%
10%
8%
Dreapta cererii de
investiţii

50 100 150 200
Figura nr.2
Suma investiţiilor

Din grafic rezultă că între cererea de investiţii şi rata de dobândă există o relaţie invers
proporţională. Pentru un nivel de dobândă de 10% este profitabil să se investească suma de
100mil.u.m., iar pentru 8% nivelul optim al investiţiilor este 150 mil. Impactul modificărilor în
nivelul ratei de dobândă asupra investiţiilor este semnificativ, datorită termenului lung specific

CAPITOLUL 5
acestora şi particularităţilor echipamentului în care se investeşte, a clădirilor, terenurilor şi
titlurilor achiziţionate.
c) În ultima figură este arătat impactul nivelului preţurilor asupra stării de echilibru a PIB; prin
analiza corelaţiei dintre preţuri şi cererea agregată din economie (investiţii, consum, exporturi
şi cheltuieli guvernamentale).

OA
P4
Nivelul preţurilor

Figura nr.3
P3
OA – reprezintă curba
CA3 ofertei agregate;
P2 CA – reprezintă curba
CA2
cererii agregate.
P1 CA1

0 Q1 Q2 Q3

PIB real

Nivelul de echilibru al PIB real se determină, astfel, la intersecţia dreptelor care exprimă
oferta şi cererea agregată din economie.
5.6. Eficacitatea politicii monetare
Majoritatea economiştilor analizează politica monetară din punct de vedere al eficacităţii,
prin evidenţierea următoarelor trăsături:
viteză şi flexibilitate: comparativ cu politica fiscală a cărei aplicare necesită deliberări
parlamentare, cumpărarea şi vânzarea titlurilor de către banca centrală se poate stabili
zilnic. Pe această bază sunt influenţate oferta de monedă şi rata dobânzii.
independenţa faţă de factorul politic rezultă din durata mandatului consiliului de
administraţie al băncii centrale, pe o perioadă mai mare de timp decât a mandatului politic;
succesul politicii monetare care s-a manifestat, în ţările dezvoltate, în perioada anilor
1980 – 1990 şi ulterior pentru a ajuta ieşirea economiilor din starea de recesiune din anii
‘90 – ’92.

Limite ale politicii monetare
reducerea controlului. Potrivit unor economişti, modificările în practica băncilor poate
conduce la reducerea controlului băncii centrale asupra ofertei de monedă (ca urmare şi a
inovaţiilor financiare şi a modificărilor structurii investiţiilor populaţiei)
manifestarea unei asimetrii ciclice. În condiţiile unei politici monetare restrictive,
nivelul rezervelor băncilor comerciale poate fi diminuat până la contractarea volumului
împrumuturilor şi respectiv a ofertei de monedă.
Prin practicarea unei politici monetare uşoare, băncile comerciale înregistrează un
exces de rezerve necesar pentru a “face creditele”. Dacă băncile comerciale prezintă
probleme de lichiditate, atunci este necesară intervenţia băncii centrale. Alimentarea
sistemului bancar cu monedă obţinută prin cumpărarea de titluri de la agenţi economici şi
populaţie are ca principal efect utilizarea sumelor respective pentru plata unor
împrumuturi deja existente.
O astfel de asimetrie ciclică nu creează probleme majore pentru politica monetară

decât în perioadele de declin economic.
modificări în viteza de circulaţie a monedei. Observaţiile efectuate demonstrează că
viteza de circulaţie a monedei evoluează în sensul invers al ofertei de monedă, astfel: în
perioadele cu inflaţie, atunci când oferta de monedă este restrânsă prin instrumentele
politicii monetare, viteza de circulaţie a monedei poate să crească şi invers. Dacă se adoptă
măsuri de creştere a ofertei de monedă, în timpul recesiunii economice, viteza se
diminuează.
impact asupra investiţiilor. Anumiţi economişti şi-ai exprimat rezerve cu privire la
impactul pe care politica monetară îl exercită asupra investiţiilor. Astfel, intersectarea
curbei investiţiilor cu cererea de monedă semnifică doar o modificare particulară în oferta
de monedă şi nu o modificare semnificativă în echilibrul PIB.
Mai mult, operaţiunile de politică monetară pot fi descrise la modul mai complicat, ca
o modificare nefavorabilă asupra dreptei care exprimă cererea de investiţii.
De exemplu, o politică monetară uşoară, bazată pe creşterea ratei de dobândă poate
avea un impact redus asupra investiţiilor, dar curba investiţiilor se deplasează înspre
dreapta datorită optimismului în afaceri, progresului tehnologic şi anticipărilor cu privire
la creşterea preţului capitalului.
În sens invers, o recesiune severă poate să determine o scădere a încrederii în afaceri şi
investiţii, curba investiţiilor deplasându-se spre stânga, ceea ce creează “neajunsuri” în
cadrul unei politici monetare uşoare.
dilema scopului politicii monetare. Una dintre cele mai importante probleme ale politicii
monetare constă în a decide ce anume se supune controlului: oferta de monedă sau rata
dobânzii, în sensul că nu pot fi stabilite ca ambele obiective în mod simultan.
Dacă obiectivul stabilit de banca centrală constă în stabilizarea ratei de dobândă,
motivaţia este dată de faptul că fluctuaţiile acesteia destabilizează investiţiile, cererea
agregată şi venitul naţional.
Dacă se presupune că în perioada de expansiune economică sporeşte PIB, totodată
creşte volumul tranzacţiilor şi, astfel, cererea totală de monedă. Ca rezultat, rata de
echilibru a dobânzii înregistrează o creştere.
Pentru stabilizarea ratei de dobândă, respectiv revenirea acesteia la nivelul iniţial,
banca centrală trebuie să procedeze la majorarea ofertei de monedă, ceea ce conduce la
sporirea inflaţiei, aspect care tocmai se dorea prevenit.
Dacă obiectivul politicii monetare îl constituie oferta de monedă şi nu rata de
dobândă, atunci banca centrală trebuie să tolereze fluctuaţiile ratei de dobândă, ceea ce
contribuie la instabilitatea economiei.
În aceste condiţii, nefiind posibilă realizarea simultană a ambelor obiective, autorităţile
monetare au stabilit în prima parte a anilor ’80 o rată de creştere controlată a ofertei de
monedă, respectiv a agregatelor M1 şi M2, iar la începutul anilor ’90 s-a constatat o
orientare către obiectivul rata de dobândă, după cum demonstrează evoluţiile din SUA şi
din alte ţări dezvoltare.
5.7. Politică monetară a BNR şi instrumentele politicii monetare în
România
5.7.1. Evoluţia politicii monetare în România.
Înfăptuirea politicii monetare în România, în ultimii 10 ani a fost condiţionată de gradul
de independenţă al băncii centrale pe de-o parte, şi de transformările instituţionale şi de
comportament la nivel micro- şi macroconomic.
Condiţiile specifice ale tranziţiei au impus BNR realizarea unui echilibru între obiectivele
pe termen ale politicii monetare şi restricţiile pe termen scurt, date de evoluţia condiţiilor din
economie.
Obiectivele politicii monetare şi anume: limitarea creşterii preţurilor, eliminarea
supraevaluării monedei naţionale în vederea asigurării sustenabilităţii balanţei de plăţi, au fost

CAPITOLUL 5
compromise de fragilitatea sistemului bancar, de rigiditatea economiei reale precum şi de
constrângerile de natură socială. Din acest motiv, s-au succedat perioade de control asupra masei
monetare şi de echilibrare a pieţei monetare şi valutare, cu cele în care masa monetară a sporit
considerabil, iar cursul de schimb a fost supraevaluat.
În anul 1991, politica monetară a avut ca obiectiv controlul privind creşterea masei
monetare, printr-o serie de măsuri de limitare a creditului neguvernamental. Efectul generat a
constat în amplificarea indisciplinei financiare şi fenomenul de neplată a datoriilor, respectiv
blocajul financiar.
În anul 1992 politica monetară a fost ezitantă şi marcată de fluctuaţii; masa monetară a
crescut rapid, iar fenomenul inflaţionist s-a reinstalat.
Astfel, pentru perioada 1991 – 1993 rezultatele politicii monetare au fost parţiale: în anul
1993, inflaţia măsurată prin indicii preţurilor de consum a depăşit 250% (nivel mediu anual),
fenomen care a demonstrat şi apogeul dificultăţilor în economie.
Anul 1994 a fost considerat un succes al politicii de macrostabilizare, iar politica
monetară s-a centrat pe utilizarea concomitentă, sincronizată a două pârghii esenţiale: controlul
expansiunii monetare şi creşterea ratelor de dobândă, prin care au putut fi influenţate cantitatea
de bani din economie şi preţul acestora.
Anul 1994 prezintă importanţă şi prin aceea că a marcat redobândirea încrederii în
moneda naţională. Dacă până în acel moment se manifestau intens demonetizarea, dolarizarea şi
dezintermedierea financiară, din 1994 procesele respectiv au fost stopate. Masa monetară a
crescut în termeni reali, economiile şi creditul, de asemenea, iar viteza de circulaţie a monedei s-
a stabilizat. O pondere însemnată au deţinut-o operaţiunile de refinanţare de la BNR prin linii
de credit. În ansamblu, la nivelul anului 1994, politica monetară s-a caracterizat prin coerenţă,
ceea ce a condus la reluarea procesului de economisire în monedă naţională.
Anul 1995 poate fi definit ca anul în care obiectivul explicit al politicii monetare l-a
constituit reducerea ratei inflaţiei până la 30%. În ultima parte a anului, s-a produs o deteriorare a
balanţei de plăţi şi au reapărut presiunile inflaţioniste care au determinat BNR să înăsprească
politica rezervelor minime obligatorii şi să revină la o politică de dobânzi mai restrictivă. S-a
urmărit, astfel, reducerea deficitului extern şi reducerea lichidităţii disponibile pentru a limita
procesul de multiplicare a bazei monetare. Rezultatele politicii monetare în perioada anilor ’94 şi
’95 au evidenţiat următoarele corelaţii:
creşterea mai rapidă a economiilor populaţiei decât a masei şi a creditului
neguvernamental, a reprezentat ancora de bază pentru menţinerea încrederii în moneda
naţională;
creşterea masei monetare în sens larg (M2) mai rapid decât a celei în sens restrâns (M1) şi
decât al bazei monetare (M0), indică rolul important al intermedierii financiare;
menţinerea ratelor dobânzii la nivele real pozitive de nivel mai ridicat decât deprecierea
monedei naţionale, au descurajat păstrarea valutei şi au sporit încrederea în moneda
naţională.
Specificul anului 1996 l-a constituit manifestarea cu acuitate a dezechilibrelor în
economia românească. Dezechilibrul structural dintre cererea agregată, pe de o parte şi volumul
şi structura ofertei interne, pe de altă parte, s-a reflectat în creşterea inflaţiei şi a deficitului
extern. Asupra BNR s-au efectuat presiuni pentru finanţarea deficitelor pe calea creditelor
direcţionate, a dobânzilor subvenţionate şi a aprecierii cursului de schimb.
Politica monetară s-a deteriorat vizibil în anul 1996 şi s-a concretizat în pierderea
încrederii în moneda naţională, atestată de următoarele evoluţii:
economiile populaţiei nu au mai crescut în termeni reali;
viteza de circulaţie a banilor a crescut indicând preferinţa publicului pentru ale activităţi;
dolarizarea economiei a tins să crească;
remonetizarea a încetat (creşterea masei monetare a fost însoţită de creşterea inflaţiei).
Anul 1997 a marcat o serie de modificări importante în cadrul politicii monetare:
s-a renunţat la refinanţarea prin credite structurale şi s-a trecut la refinanţarea prin

mecanisme şi instrumente specifice de piaţă monetară;
s-au introdus instrumente prin care să se realizeze “sterilizarea” excesului de lichiditate,
respectiv vânzarea titlurilor de stat din portofoliu şi atragerea de depozite la banca
centrală;
liberalizarea pieţei valutare, prin acordarea licenţei de dealer tuturor băncilor comerciale
şi asigurarea unui nivel de echilibru al cursului de schimb;
influenţarea cursului de schimb prin utilizarea instrumentelor indirecte.
Politica monetară, susţinută în mare parte de politica fiscală, a reuşit o performanţă
pozitivă, în sensul că inflaţia a fost redusă la 40,6% faţă de 151,4% din anul precedent. Costurile
antrenate de reducerea dobânzilor şi canalizarea resurselor către sfera bugetară (fenomen
cunoscut sub denumirea de evicţiune).
În anul 1998, politica monetară restrictivă a condus la temperarea semnificativă a
inflaţiei. Politica băncii centrale bazată pe ancora monetară a atenuat considerabil anticipaţiile
inflaţioniste precum şi impactul asupra preţurilor, generat de ajustările fiscale. În acelaşi an
politica monetară a temperat tendinţa de depreciere mai accelerată a cursului de schimb şi efectul
acesteia asupra inflaţiei. Pentru anul 1999, obiectivul de atenuare a creşterii preţurilor a fost
atins, inflaţia înregistrând nivelul de 54,9%. Restrictivitatea politicii monetare a dus la creşterea
M2 cu 44,9% în special pe seama activelor externe nete, în timp ce creditul intern a sporit doar cu
25,8%, exclusiv pe seama creditului guvernamental. Acesta a înregistrat o creştere cu 105,3% şi
s-a datorat, în totalitate, titlurilor de stat emise pentru restructurarea bancară şi prin care s-a
preluat, la datoria publică, un volum însemnat de active neperformante bilanţiere şi
extrabilanţiere.
5.7.2. Instrumentele de politică monetară utilizate de BNR
Instrumentele folosite de autoritatea monetară şi au sporit, treptat, gradul de
complexitate, urmărindu-se alinierea la standardele şi practicile din ţările Uniunii Europene şi
cele internaţionale:
în primul stadiu al reformei au fost utilizate plafoanele de credit, după care, începând cu
anul 1992 au fost înlocuite cu mecanismul refinanţării băncilor comerciale;
mecanismul refinanţării a fost îmbunătăţit trecându-se la garantarea creditelor acordate cu
titluri de stat;
facilităţile de creditare (creditul structural, creditul de licitaţie, lombard şi creditul special)
au devenit practici cuvenite în activitatea de refinanţare;
mecanismul rezervelor obligatorii a fost introdus, în anul 1992, şi a fost adaptat în
permanenţă, în funcţie de structura pasivelor băncilor comerciale;
anul 1997 a marcat debutul operaţiunilor pe piaţa monetară (operaţiuni de open-market).
Prin dezvoltarea instrumentelor de plasament financiar şi după adoptarea noii legislaţii
bancare, BNR a pregătit trecerea la utilizarea operaţiunilor de “open-market” ca principal
instrument de politică monetară.
Potrivit ultimelor reglementări2, operaţiunile BNR pe piaţa monetară constau în
următoarele:
tranzacţii repo şi reverse repo (pensiuni) cu titluri de stat. Acestea sunt tranzacţii
reversibile care se referă la cesiuni de creanţe pe o bază contractuală, prin care instituţia
cedentă se angajează să reprimească, iar instituţia cesionară să retrocedeze aceleaşi titluri
de stat, sau titluri de stat din aceeaşi serie la un preţ şi la o dată stabilite prin contract.
Preţul la care se răscumpără titlurile de stat se compune din preţul de vânzare şi dobânda
datorată la scadenţă, aferentă sumei luate cu împrumut. Valoarea de piaţă a titlurilor de
stat care fac obiectul tranzacţiilor repo şi reverse repo trebuie să acopere în permanenţă
valoare de răscumpărare a acestora.
credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare. Acestea sunt tranzacţii

2
Regulament privind operaţiunile pe piaţa monetară efectuate de BNR şi facilităţile de refinanţare şi de depozit
acordate de acestea băncilor.

CAPITOLUL 5
reversibile în cadrul cărora debitorul păstrează proprietatea asupra activelor eligibile
respective aduse în garanţie. Valoarea activelor eligibile aduse în garanţie trebuie să
acopere 100% din creditul acordat şi dobânda aferentă.
vânzări şi cumpărări definitive de titluri de stat (outrighit transactions), reprezintă
tranzacţii care implică transferul definitiv al proprietăţii asupra acestora de la vânzător la
cumpărător şi se realizează prin mecanismul “livrare contra plată”;
emiterea de certificate de depozit de către BNR se poate face în formă materializată sau
dematerializată. Certificatele de depozit sunt emise cu discount şi răscumpărate la
scadenţă la valoarea nominală. Diferenţa dintre valoarea mai mică la care sunt emise şi
valoarea nominală reprezintă dobânda aferentă sumei plătite de deţinător, la o rată a
dobânzii convenită între părţi la scadenţa tranzacţiei.
swap-ul valutar constă în două tranzacţii simultane prin care BNR:
cumpără la vedere lei contra valută convertibilă şi vinde la termen (forward) aceeaşi
sumă în valuta convertibilă contra lei;
vinde la vedere lei contra valută convertibilă şi cumpără la termen (forward) aceeaşi
sumă în valută convertibilă în lei.
atragerea de depozite de la bănci reprezintă o tranzacţie cu scadenţa prestabilită; rata
dobânzii aplicate asupra depozitului este rata dobânzii simple, iar dobânda se plăteşte la
scadenţa depozitului.
Dintre măsurile adoptate de banca centrală privind perfecţionarea instrumentelor de
politică monetară se enumeră şi:
facilităţile de refinanţare şi de depozit acordate băncilor de către BNR;
facilităţile de refinanţare, sunt puse la dispoziţia băncilor prin intermediul creditului de
lombard (acordat pentru o zi – overight). Băncile pot avea acces în orice moment al zilei
bancare până la ora 1400, la facilitatea de refinanţare oferită de BNR. Nivelul ratei
dobânzii pentru creditul de lombard este stabilit de către Consiliul de administraţie al
BNR, în conformitate cu obiectivele de politică monetară;
facilităţile de depozit sunt puse la dispoziţia băncilor de către BNR, în scopul absorbţiei
de lichiditate. Perioada de atragere a depozitelor de către BNR în cadrul acestei facilităţi
este de o zi, iar remunerarea depozitelor se face la o rată fixă a dobânzii.
În strategia politicii monetare a BNR, regimul cursului de schimb prezintă o mare
importanţă, iar rolul acestuia a oscilat de la o etapă la alta, în conformitate cu evoluţia reformei.

Perspective ale politicii monetare a BNR
Abordarea perspectivelor de evoluţie a politicii monetare trebuie realizată pornind de la
premisa integrării europene, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropriat. Din acest motiv,
pentru politica monetară se impun cerinţe de integrare monetară europeană, respectiv
îndeplinirea unor criterii de aderare referitoare la nivelul inflaţiei, stabilitatea cursului de schimb,
structura dobânzilor pe piaţa monetară.
Potrivit statutului BNR, autoritatea monetară trebuie să urmărească două obiective
majore, respectiv: stabilitatea monedei şi stabilitatea preţurilor.
Pe termen scurt, banca centrală poate stabili obiective intermediare, precum: agregatele
monetare, ratele dobânzii şi cursul de schimb, astfel încât acestea să conducă la atingerea
obiectivului de limitare a inflaţiei.
Pentru ca un obiectiv intermediar să poată fi folosit ca “ancoră monetară antiinflaţionistă”
se au în vedere următoarele elemente:
care este indicatorul cu influenţă mai mare asupra evoluţiei preţurilor;
care sunt restricţiile exogene induse de situaţia balanţei de plăţi;
care este percepţia publicului faţă de eficacitatea instrumentelor de intervenţie ale
băncii centrale.
Astfel, pornind de la situaţia înregistrată în anii 1999 şi 2000, se apreciază că principalul
obiectiv intermediar al politicii monetare îl va constitui, în continuare, menţinerea agregatelor

monetare ca ancoră antiinflaţionistă, ceea ce poate asigura îndeplinirea obiectivului fundamental
pe termen lung, de reducere a inflaţiei până la un nivel care să se situeze sub 10% anual.
Pe termen lung, obiectivele intermediare ale politicii monetare se pot caracteriza astfel:
menţinerea controlului asupra agregatelor monetare;
menţinerea ratei dobânzii real pozitive;
predictibilitatea cursului de schimb.
Deşi, pe termen mediu stabilitatea relativă a preţurilor poate fi înfăptuită prin
mijloacele enunţate, totuşi, pe termen lung limitarea inflaţiei depinde nu numai de politica
monetară, ci şi de menţinerea deficitului public în limite reduse, şi finanţarea neinflaţionistă a
acestuia.
5.7.3. Aplicarea rezervei minime obligatorii în România
Băncile a căror activitate este reglementată prin Legea bancară nr.58/1998 au obligaţia
constituirii rezervelor minime obligatorii în lei şi în valută pentru conturile deschise la BNR.
Din punctul de vedere al metodologiei aplicate prezintă importanţă definirea următorilor
termeni:
baza de calcul – reprezintă nivelul mediu, pe perioada de observare, a elementelor de
pasiv din bilanţul băncilor asupra cărora se aplică rata rezervelor minime obligatorii;
perioada de observare – este intervalul de timp pentru care se determină baza de calcul şi
este dată de perioadele 1 – 15 ale lunii şi respectiv 16 – 30 (31) ale lunii;
perioada de aplicare – constă în intervalul de timp în care trebuie menţinută în contul de
la BNR suma care reprezintă rezerva minimă. Această perioadă este chenzina imediat
următoare a perioadei de observare;
nivelul calculat este produsul dintre baza de calcul şi rata rezervelor minime obligatorii;
nivelul prevăzut reprezintă soldul mediu zilnic pe care banca trebuie să-l înregistreze în
contul în care se menţin rezervele;
nivelul efectiv – soldul mediu zilnic înregistrat de bancă în contul în care se menţin
rezervele obligatorii în perioada de aplicare; se determină în funcţie de numărul de zile
calendaristice din perioada de aplicare;
nivelul minim prevăzut – reprezintă soldul minim zilnic al contului în care se menţin
rezervele minime obligatorii;
nivelul maxim prevăzut reprezintă soldul maxim al contului în care se menţin rezervele
minime obligatorii;
excedentul de rezerve constituie diferenţa pozitivă dintre nivelul efectiv şi nivelul
prevăzut al RMO;
deficit de rezerve reprezintă diferenţa negativă dintre nivelul efectiv şi cel prevăzut.

Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii o constituie mijloacele băneşti în monedă
naţională şi valută, care reprezintă obligaţii ale băncii faţă de persoanele fizice şi juridice: surse
atrase, împrumutate, datorii şi alte obligaţii.
Nu se iau în considerare:
sursele atrase de la BNR sau de la alte bănci care au obligaţia constituirii de rezerve
minime obligatorii;
surse atrase de la instituţii financiare externe dacă au scadenţe mai mari de 12 luni;
sume care intră în contul curent al Trezoreriei statului.
Baza de calcul se determină ca medie a soldurilor zilnice ale elementelor de pasiv în
perioada de observare.
Pentru mijloacele băneşti în valută, mediile soldurilor zilnice se determină pe fiecare tip
de valută în parte, prin transformare în $ sau în euro. Menţinerea rezervelor obligatorii se
realizează în conturi diferite, pentru mijloacele băneşti în lei şi pentru cele în valută.
Îndeplinirea nivelului RMO – se realizează atunci când nivelul efectiv al acestora este
egal cu nivelul prevăzut. Datorită menţinerii în conturi diferite, nu este permisă compensarea
între depăşirea şi neîndeplinirea rezervei obligatorii în lei şi a celei în valută.

CAPITOLUL 5
Înregistrarea de către o bancă a unui deficit de rezerve nu antrenează măsuri de
supraveghere prudenţială decât atunci când se constată pe o perioadă de două luni consecutiv.
Altfel, deficitul înregistrat într-o lună se adaugă la nivelul calculat al perioadei următoare.
Stabilirea nivelului ratelor rezervelor obligatorii se află în sarcina Băncii Naţionale, care
le comunică băncilor în cel puţin 7 zile înainte de începerea perioadei de aplicare.
Pentru nivelul efectiv al rezervelor, banca centrală plăteşte dobândă, până la nivelul
maxim prevăzut al rezervelor obligatorii. Mărimea acestei rate a dobânzii se situează cel puţin la
nivelul ratei dobânzii medii pentru depozitele la vedere practicate de bănci. Excedentul de
rezerve nu este remunerat de către BNR. Atunci când băncile nu raportează, la termenul stabilit,
baza de calcul sau raportează în mod eronat nivelul acestora, BNR aplică sancţiuni, fie sub forma
majorării nivelului rezervei obligatorii, fie sub forma unor amenzi cuprinsă între 0,1 şi 1% din
capitalul social al băncii.

5.8. Probleme rezolvate
1. Utilizarea taxei oficiale a scontului ca instrument al politicii monetare antrenează efecte,
asupra volumului titlurilor prezentate la rescontare, asupra emisiunii monetare cât şi asupra
posibilităţilor de creditare ale băncilor comerciale.
Preluăm din bilanţul agregat al băncilor comerciale dintr-o ţară, următoarea situaţie:
- depozite bancare: 250.000 u.m.;
- capital propriu: 50.000 u.m.;
- numerar şi active imobilizate: 120.000 u.m.;
- titluri de stat: 100.000 u.m.

Bilanţul băncii centrale se prezintă astfel:
- depozite ale băncilor comerciale: 180.000 u.m.;
- capital propriu: 40.000 u.m.;
- aur şi devize: 120.000 u.m.;
- credite acordate (altele decât cele din rescontare): 160.000 u.m.

Băncile comerciale prezintă spre rescontare la banca centrală un portofoliu de titluri a
căror valoare nominală este 500.000 u.m. Rata actuală a scontului este de 15%. Dacă autoritatea
monetară decide diminuarea ratei oficiale a scontului de la 15% la 12%, să se determine efectele
antrenate de această modificare, cunoscând că portofoliul de titluri prezentate spre rescontare va
cunoaşte o creştere cu 10%.

Rezolvare:
a) Se prezintă, în primul rând situaţia bilanţieră iniţială, atât la nivelul băncilor comerciale cât
şi al băncii centrale.

Bilanţul băncilor comerciale
Activ Pasiv
numerar şi active imobilizate: 120.000 u.m. capital propriu: 50.000 u.m.
titluri de stat: depozite bancare: 250.000 u.m.
economii: 100.000 u.m. sume obţinute* din rescontare: 425.000 u.m.
505.000 u.m.
TOTAL activ: 725.000 u.m. TOTAL pasiv: 725.000 u.m.

* Sumele obţinute din rescontare = Val. nominală a portofoliului de cambii – Rescont =
= 500.000 – 500.000 × 15% =
= 500.000 – 75.000 = 425.000

Bilanţul Băncii Centrale
Activ Pasiv
aur şi devize: 120.000 u.m. capital propriu: 40.000 u.m.
credite acordate (altele decât depozite: 180.000 u.m.
cele din rescontare): 160.000 u.m. emisiune monetară: 485.000 u.m.
credite de rescont: 425.000 u.m.

b) În continuare, se determină situaţia bilanţieră pentru cazul în care rata oficială a scontului s-a
modificat de la 15% la 12%.
Activ Pasiv
numerar şi active imobilizate: 120.000 u.m. capital propriu: 50.000 u.m.
titluri de stat: depozite bancare: 250.000 u.m.
credite acordate economiei: 100.000 u.m. rescontare: 490.000 u.m.
570.000 u.m.

Sumele obţinute din rescontare în condiţiile ratei scontului de 12% se determină în
funcţie de valoarea noului portofoliu care este cu 10% mai mare decât cea precedentă.
500.000 (1 + 10%) – 500.000 × 12% = 550.000 – 60.000 = 490.000

Activ Pasiv
aur şi devize: 120.000 u.m. capital propriu: 40.000 u.m.
alte credite decât cele de depozite: 180.000 u.m.
rescont: 160.000 u.m. emisiune monetară: 550.000 u.m.
credite de rescont: 490.000 u.m.

Modificările în structura bilanţieră reflectă faptul că o diminuare a ratei oficiale a
scontului conduce la majorarea capacităţii de creditare a economiei şi a creşterii volumului
emisiunii de monedă. Astfel, creditele acordate economiei cresc de la 505.000 la 570.000, iar
volumul emisiunii de monedă creşte de la 485.000 la 550.000.

2. Utilizarea ratei rezervei minime obligatorii

Manevrarea acestui instrument este realizată cu operativitate şi elasticitate sporită de
către banca centrală, care modifică, în mod frecvent, nivelul ratelor de rezervă obligatorie.
Efectele utilizării ratei rezervei obligatorii se concretizează în modificarea volumului de
emisiune monetară a băncii centrale şi potenţialul de creditare a economiei de către băncile
comerciale.
În primul exemplu, vom prezenta modul de calcul al RMO de către băncile româneşti,
potrivit metodologiei elaborate de BNR, iar în cel de-al doilea exemplu, efectele pe care le
antrenează manevrarea ratei de rezervă obligatorie.

Exemplul 1
La banca comercială “X”, pentru perioada de observare de la 1 august la 15 august, anul
2000, baza de calcul a RMO se prezintă după cum urmează:

CAPITOLUL 5

Sume în tranzit
Data Depozite ale clienţilor Baza de calcul
(interbancare)
1.08 450.260 15.350 465.610
2.08 450.260 15.350 465.610
3.08 465.890 22.800 488.780
4.08 465.890 23.400 489.290
5.08 430.200 23.400 453.600
6.08 430.200 17.600 447.800
7.08 430.200 17.600 447.800
8.08 430.200 15.600 466.400
9.08 450.800 16.800 467.600
10.08 450.800 16.800 476.500
11.08 459.700 23.500 483.200
12.08 459.700 23.500 497.100
13.08 473.600 19.700 493.300
14.08 473.600 18.600 492.200
15.08 467.500 17.300 484.800
TOTAL 6.833.200 287.300 7.119.500
Media zilnică 455.480 19.153 474.633

Rata de rezervă minimă obligatorie practicată în perioada analizată s-a situat la 30%
pentru mijloacele băneşti în lei.
Astfel, nivelul calculat al RMO în lei este:
474.633 mil. × 30% = 142389,9 mil.lei
Pentru mijloacele băneşti în valută, baza de calcul se determină urmărind acelaşi
raţionament, asupra bazei de calcul aplicându-se procentul corespunzător depozitelor constituite
în valută (20% pentru perioada august 2000).
Exemplul 2:
Bilanţul agregat al băncilor comerciale la nivelul unei economii prezintă următoarea
situaţie simplificată:

depozite: 500.000 mii u.m.
capital propriu: 75.000 mii u.m.
sume obţinute de la banca centrală: 125.000 mii u.m.
împrumuturi interbancare: 25.000 mii u.m.
numerar şi active imobilizate: 150.000 mii u.m.
portofoliu de efecte publice: 50.000 mii u.m.
În bilanţul băncii centrale figurează următoarele elemente:
capital propriu 50.000 mii u.m.
depozite (altele decât RMO): 20.000 mii u.m.
aur şi devize: 40.000 mii u.m.
titluri de stat: 100.000 mii u.m.

Iniţial, cota rezervei minime obligatorii a fost de 15%.
Ulterior, banca centrală decide diminuarea acesteia de la 15% la 10%.
Se cere să se prezinte situaţiile bilanţiere în momentul iniţial şi după modificarea ratei de
rezervă şi să se arate efectele antrenate de această modificare:

Rezolvare:
Situaţia bilanţieră iniţială se prezintă astfel:

Bilanţul băncilor comerciale mii u.m.
Activ Pasiv
Numerar şi activ imobilizat 150.000 Capital propriu 75.000
Titluri de stat 50.000 Depozite: 500.000
Rezerva minimă obligatorie 75.000 Împrumuturi bancare 25.000
Creditele acordate economiei 430.000 Împrumuturi de la Banca 125.000
Depozite la BC 20.000 centrală (rescont)
TOTAL activ: 725.000 TOTAL pasiv: 725.000
Rezerva minimă obligatorie s-a determinat prin aplicarea procentului iniţial de 15% la
baza de calcul, respectiv, depozite:
15% × 500.000 = 75.000
Situaţia bilanţieră a Băncii Centrale mii u.m.
Activ Pasiv
Aur şi devize 40.000 Capital propriu 50.000
Titluri de stat 100.000 Depozite (altele decât RMO) 20.000
Credite de rescont 125.000 RMO 75.000
Emisiune monetară 120.000

Ulterior, după modificarea ratei RMO de la 15% la 10% situaţiile bilanţiere se prezintă astfel:
Activ Pasiv
Numerar şi activ imobilizat 150.000 Capital propriu 75.000
Rezerva minimă obligatorie 50.000 Împrumuturi interbancare 25.000
Creditele acordate economiei 455.000 Împrumuturi de la Banca 125.000
Depozite la BC 20.000 centrală (rescont)

Activ Pasiv
Titluri de stat 100.000 Depozite (altele decât RMO) 20.000
Credite de rescont 125.000 RMO 50.000
Emisiune monetară 145.000
Interpretarea rezultatelor:
După cum rezultă din modificarea sumelor care figurează în bilanţ, efectele modificării
ratei RMO în sensul reducerii acesteia constau în sporirea potenţialului de creditare a economiei
de la 430.000 la 450.000 mii u.m., precum şi în majorarea dimensiunilor emisiunii monetare de
la 120.000 la 145.000 mii u.m.
3. Politica de “open-market”
Prin operaţiunile de vânzare sau cumpărare de titluri guvernamentale pe piaţa monetară,
banca centrală poate influenţa capacitatea de creditare a economiei, după cum rezultă din
următoarea exemplificare:
Exemplu:
Se cunosc următoarele informaţii cu privire la elementele bilanţiere ale băncii centrale şi
ale băncilor comerciale:

CAPITOLUL 5
capital propriu (banca centrală): 5.000 mld. u.m.
aur şi devize: 1.170 mld. u.m.
titluri guvernamentale: 24.740 mld. u.m.
credite acordate economiei: 20.000 mld. u.m.
depozitele băncilor comerciale: 100.000 mld. u.m.
numerar şi alte active ale băncilor comerciale: 25.000 mld. u.m.
titluri deţinute în portofoliul băncilor comerciale: 30.000 mld. u.m.
capital propriu al băncilor comerciale: 7.500 mld. u.m.
Rata de rezervă minimă obligatorie este de 15%.
Dacă banca centrală vinde către băncile comerciale titluri în sumă de 7.500 mld.u.m., să
se determine efectele antrenate de această operaţiune.
Rezolvare:
Se prezintă situaţia bilanţieră iniţială
Bilanţ Banca centrală
Activ Pasiv
Titluri de stat 24.740 Rezerve ale băncilor comerciale 15.000
Credite acordate: 20.000 Emisiune monetară 25.910
Rezervele băncilor comerciale s-au determinat prin aplicarea ratei RMO asupra bazei de
calcul, respectiv:
15% × 100.000 = 15.000
Bilanţ bănci comerciale
Activ Pasiv
Numerar şi alte active 25.000 Capital propriu 7.500
Rezerve minime obligatorii 15.000
Creditele acordate economiei 37.500
În urma operaţiunii de vânzare a unui portofoliu de titluri de 7.500 mld. u.m. de către
banca centrală, situaţia bilanţieră se modifică după cum urmează:
Activ Pasiv
Aur şi devize 1.170 Capital propriu: 5.000
Titluri de stat 17.240 RMO: 15.000
Credite acordate: 20.000 Emisiune monetară: 18.410
Bilanţ bănci comerciale
Activ Pasiv
Numerar şi ale active 25.000 Capital propriu: 7.500
Credite acordate economiei 30.000
RMO 15.000
Rezultatele evidenţiază faptul că, prin operaţiunile de vânzare a titlurilor de către banca
centrală, efectele se regăsesc asupra modificării volumului creditelor acordate economiei şi
asupra emisiunii monetare. În cazul nostru, a scăzut volumul creditelor acordate economiei de la
37.500 la 30.000 mld. um., iar emisiunea monetară de la 25.910 la 18.410 mld. um.


INTREBARI
RECAPITULATIVE

1. Obiectivul fundamental al politicii monetare îl constituie:
a) menţinerea constantă a ratei de dobândă;
b) alocarea eficientă a resurselor în cadrul economiei;
c) stabilitatea preţurilor;
d) creşterea masei monetare până la un nivel optim;
e) înfăptuirea politicii valutare a băncii centrale.
2. Prin instrumentul de politică monetară denumit “limitarea creditului” se urmăreşte:
a) intervenţia autorităţii monetare asupra costului monedei centrale;
b) un control cantitativ direct asupra volumului creditelor prin plafonarea creşterii
volumului creditelor;
c) o acţiune directă asupra lichidităţii bancare şi asupra costului de finanţare;
d) constituirea de depozite bancare la banca centrală;
e) realizarea operaţiunilor de vânzări şi cumpărare de titluri guvernamentale pe piaţa
monetară.
3. Politica de bază monetară evidenţiază:
a) efectul cantităţii antrenat de operaţiunile de “open-market”;
b) se bazează pe existenţa unei dependenţe între oferta de credit şi cantitatea de monedă
centrală;
c) efectul de majorare a lichidităţii bancare, atunci când banca centrală cumpără titluri de stat;
d) efectul de creştere a ratei de dobândă atunci când băncile vând o parte din portofoliul lor
de titluri;
e) operaţiunile cunoscute sub denumirea de politică de rescontare.
Unul din enunţuri nu este adevărat.

4. Acţiunile băncii centrale asupra costului monedei centrale vizează următoarele aspecte:
a) fixarea obiectivelor operaţionale ale ratei de dobândă;
b) mecanismul de transmitere a variaţiilor de dobândă pe termen scurt;
c) acţiunile autorităţii monetare asupra structurii ratei de dobândă;
d) mijloacele de acţiune asupra nivelului ratei de dobândă;
e) modificarea nivelului ratei rezervei minime obligatorii.
Unul din enunţuri nu este adevărat.

5. Eficacitatea politicii monetare poate fi evidenţiată prin următoarele caracteristici:
1) viteză şi flexibilitate;
2) independenţă faţă de factorul politic;
3) reducerea controlului autorităţii monetare asupra ofertei de monedă;
4) impactul asupra investiţiilor;
5) modificări ale vitezei de circulaţie a monedei în sens invers în raport cu oferta de monedă;
6) succesul politicii monetare în ieşirea economiilor din starea de recesiune.
Este corectă combinaţia:
a) 1 + 2 + 4; b) 1 + 3 + 5; c) 1 + 2 + 6; d) 4 + 5 + 6; e) 3 + 5 + 6.

CAPITOLUL 5
6. Instrumentele de politică monetară utilizate de BNR potrivit ultimelor reglementări, constau în:
1) facilităţi de creditare (credit structural, credit de licitaţii, credit lombard);
2) tranzacţii repo şi reverse repo (pensiuni) cu titluri de stat;
3) credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare;
4) mecanismele rezervelor obligatorii;
5) emiterea de certificate de depozit de către BNR;
6) practicarea unui curs de schimb fix;
7) facilităţi de refinanţare şi de depozit;
8) vânzări şi cumpărări definitive de titluri.
Este valabilă combinaţia:
a) 2 + 3 + 4 + 5 + 6;
b) 2 + 3 + 5 + 7 + 8;
c) 3 + 4 + 5 + 6 + 7;
d) 1 + 4 + 5 + 7 + 8;
e) 1 + 3 + 5 + 6 + 8.

7. Baza de calcul a rezervelor obligatorii în România este reprezentată de:
1) volumul creditelor acordate agenţilor economici;
2) depozitele atrase de la alte bănci;
3) sume care intră în contul curent al Trezoreriei statului;
4) mijloace băneşti în monedă naţională şi valută care reprezintă obligaţii ale băncii
faţă de persoanele fizice şi juridice;
5) împrumuturi obţinute de la instituţii financiare, a căror scadenţă este mai mare de 12 luni.

8. Efectele unei politici monetare restrictive constau în:
1) sporirea ofertei de monedă şi scăderea ratei de dobândă;
2) scăderea ofertei de monedă şi sporirea ratei de dobândă;
3) scăderea nivelului investiţiilor şi scăderea cererii agregate;
4) sporirea investiţiilor şi creşterea cererii agregate;
5) diminuarea inflaţiei.
Este valabilă combinaţia:
a) 2 + 3 + 5;
b) 1 + 2 + 3;
c) 3 + 4 + 5;
d) 2 + 5 + 6;
e) 1 + 4 + 6.

9. La nivelul unei economii, situaţia bilanţului băncii centrale şi a bilanţului agregat al băncilor
comerciale se prezintă astfel:
Banca de emisiune:
aur şi devize: 20.000 u.m.
titluri guvernamentale: 10.000 u.m.
credite acordate economiei: 50.000 u.m.

Bănci comerciale:
depozite: 100.000 u.m.
titluri guvernamentale: 15.000 u.m.
alte surse atrase: 20.000 u.m.

Nivelul ratei rezervei minime obligatorii se modifică de la 30% la 20%, iar Banca
centrală vinde titluri guvernamentale către băncile comerciale, în valoare de 5.000 u.m.
Efectele antrenate de aceste modificări sunt:

1) creşte volumul creditelor acordate economiei cu 5.000 u.m.
2) scade volumul creditelor acordate economiei cu 5.000 u.m.;
3) creşte volumul emisiunii monetare cu 5.000 u.m.;
4) scade volumul emisiunii monetare cu 5.000 u.m.
5) se reduce volumul depozitelor atrase de băncile comerciale cu 10.000.
Este corectă combinaţia:
a) 1 + 3; b) 2 + 4; c) + 5; d) 3 + 4; e) 1 + 5.

10. Autoritatea monetară decide să majoreze volumul creditelor din economie cu 75.000 u.m.,
prin modificarea nivelului ratei rezervei minime obligatorii.
Se cunosc următoarele date referitoare la elementele din bilanţul băncilor comerciale şi al
băncii centrale:
Banca centrală:
aur şi devize: 30.000 u.m.
titluri de stat: 70.000 u.m.
credite acordate: 180.000 u.m.
rezerve obligatorii ale 100.000 u.m.
băncilor comerciale:

Bănci comerciale:
depozite atrase: 500.000 u.m.
titluri de stat: 100.000 u.m.

Pentru atingerea acestui obiectiv rata RMO trebuie:
a) să crească de la 20% la 30%;
b) să scadă cu 5%;
c) să scadă de la 20% la 5%;
d) să crească cu 5%;
e) să scadă cu 7,5%.

CAPITOLUL 5

BIBLIOGRAFIE

1. Marc Bassoni Monnaie, Theories et politiques, Ed. Synthes, 1993.
Alain Beltone
2. Didier Bruneeel La monnaie. La Revue Banque Editeur, 1992.
3. Campbell Mc. Connell Economics; Principles, Problems and Policies, Mc.Graw-
Stanley L. Brue Hill.Inc., 1996.
4. Meir Kohn Money, Banking and Financial Markets, The Dryden Press,
1987.
5. Ludwig van Mises Money, Method and the Mreket Process, Kluwer Academic
Publischer, International Edition, 1990.
6. Eugen Rădulescu Inflaţia, marea provocare, Ed. Enciclopedică, 1999.
7. Paul A. Samuelson Economics, Fourteenth Editions Mc.Graw-Hill, Inc., 1992.
William Nordhaus

Cap5

More Related Content

What's hot (20)

Similar to Cap5 (11)

More from USB (18)

Cap5